- Binecuvântați, Gheronda! Aș vrea să-mi lămuriți o frământare personală. Într-o discuție pe care am avut-o într-un pelerinaj în Sfântul Munte, un stareț ne-a spus că, pentru noi, cei din lume, aflați în mijlocul pricinilor de ispitire, este greu să facem față. Și că unul din motivele pentru care oamenii aleg să se fac monahi este pentru a fugi de pricinile de ispitire din lume. Frământarea mea este legată de felul în care ar trebui să viețuim noi, ca mireni: fie va trebui să trăim ca niște monahi în lume, chiar și căsătoriți fiind (adică să urmez cu soția un mod de viață oarecum monahal), fie va trebui să lăsăm lumea și să ne facem monahi. Vreau să spun doar că este foarte greu să faci față în lume, cu toate ispitele de lângă noi...
Mitropolitul Athanasie al Limassolului: Am să-ți răspund eu, care sunt și monah, sunt și în lume, [ca mitropolit,] și cunosc cele două teritorii de luptă. Lupta monahului este mai grea, mult mai grea decât a celui din lume. Nu mă întreba de ce și cum. Însă, din mica mea experiență, îți pot spune că lupta monahului este mai grea. Monahul are doar câteva avantaje, cum ar fi programul mănăstirii, cum ar fi lipsa de griji, cum ar fi timpul acordat pentru rugăciune și pentru studiu, viața liturgică a mănăstirii, faptul că se împărtășește, că se spovedește, că trăiește Sfânta Liturghie, cu stările dumnezeiești pe care le implică. Toate acestea le oferă viața de mănăstire. Dar există și lupte mari, pe care cineva din lume nu și le poate închipui.
Nu trebuie să se uite unul la lupta celuilalt, ci fiecare să privească la ale sale. Nu cred că lupta e diferită. Fie aici, fie acolo, toți trebuie să fim asceți. Nu monahi, asceți! Da, ești căsătorit, însă și acolo este nevoie de asceză! Și nu-i puțină asceză să-ți tai voia și să-l rabzi pe celălalt, trecând peste egoismul tău și peste o mie de alte lucruri în fiecare zi, și în fiecare oră, și în fiecare clipă. Este o luptă mare, o mare nevoință de zi cu zi și clipă de clipă.
Așadar, și cel căsătorit, cel ce duce lupta în lume, este ascet. Asta nu înseamnă că va trăi ca un monah. Nu! Va trăi ca un bun creștin căsătorit, ca un soț bun! Nu-i o nevoință, oare, să ajung obosit acasă și să nu vreau să vorbesc cu nimeni, și să mă lupt, totuși, să trec peste mine și să-i vorbesc frumos soției mele, cu vorbe dulci, și stau acolo să o ascult, în momentul în care aș fi vrut să mă întind o oră și să nu mai văd pe nimeni în fața ochilor? Nu-i aceasta o nevoință? Nu-i o nevoință, oare, atunci când eu vreau să dorm, și copiii cu soția îmi spun că vor să-i scot la plimbare? Ce să le spui: „Mergeți singuri!”? Le spui o dată, de două ori; a treia oară o să te duci.
Nu-i o nevoință, oare, atunci când muncești toată ziua, și vine fiul tău și-ți spune: „Tata, vreau 20 de euro ca să-mi repar telefonul”. Și tu ai tras din greu în ziua aceea pentru 20-30 de euro, dar o să-i dai copilului tău, pentru că are nevoie de ei. Este o nevoință.
Nu-i o nevoință, oare, atunci când sunt la volan și mă înjură alții, sau când îmi taie cineva calea? Sau când mă calcă în picioare la serviciu și mă nedreptățesc, îmi scot sufletul din mine, iar eu fac răbdare? Pentru că trebuie să fac față situației, să rabd. Nevoință este!
Nu-i o nevoință, oare, atunci când sunt ispitit? Mi se spune: „Hai să mergem acolo!”, și eu spun: „Nu vin acolo, pentru că știu ce-o să pățesc dacă merg”. Și nu mă duc. Iar apoi sunt luat peste picior și batjocorit, sunt respins și scos din gașca lor. Este o nevoință!
Prin urmare, trebuie să devenim toți asceți! Ascetul este cel ce luptă pentru Hristos. Dar unul e locul de luptă al monahului, și altul e locul de luptă al mireanului. Niciunul din ei nu poate spune: „Eu sunt mai bun decât celălalt!” sau „Eu sunt mai rău decât celălalt!”. Fiecare are propriul lui chip de a se nevoi în Biserică.
Biserica ne mântuiește. Și pe monah, Biserica îl mântuiește; și pe mirean, tot Biserica îl mântuiește. Nu ne mântuiește monahismul în sine! Dacă monahismul nu este în cadrul Bisericii, în harul Bisericii, în Tainele Bisericii, în cultura ascetică a Bisericii, nu mântuiește pe nimeni. Și monahul se află în primejdia de a-și pierde sufletul. Ați văzut la mănăstiri, pe frescele din pridvor, monahi care urcă pe o scară? Și urcă, urcă, iar la un moment dat, niște drăcușori îi înșfacă: „haț!”, și-i înghite balaurul de jos ca pe fursecuri! Unul din zece ajunge sus, la capătul scării. Ceilalți unde ajung?
De aceea, vom duce lupta acolo unde ne aflăm. Suntem în lume? Suntem căsătoriți? Ne vom lupta în condițiile în care suntem. Suntem monahi? Desigur că ne vom lupta ca niște monahi! Pentru că tu ai ales să te faci monah, dorind acest mod de viață și acest chip de luptă duhovnicească. Eu am ales aceasta. Tu însă ai ales alt mod de viață. Ai ales femeia aceea, pe ea ai luat-o și te-ai dus înaintea lui Dumnezeu și ai spus: „Aceasta este femeia mea!”. E o mare răspundere. Pe această femeie ai luat-o ca pe o cunună. Asta înseamnă „Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu”. Ce înseamnă? Că o porți pe capul tău! Acuma... oare ai purtat-o ca pe- o cunună? Sau ca pe vreo... șapcă? Ai purtat ceea ce aveai în mintea ta dinainte. Dar Sfântul Apostol Pavel spune că cel ce s-a legat de femeie să nu caute dezlegare (cf. I Corinteni 7:27). Să nu cauți alte lucruri.
Fiul meu, fiecare își poate duce lupta acolo unde este, iar harul lui Dumnezeu e cel care îl încununează pe om. Am văzut în lume oameni plini de har, și am văzut destul de mulți, chiar foarte mulți. Am văzut mireni, căsătoriți, cu copii și nepoți, de la care am auzit experiențe pe care le auzisem de la Părintele Efrem Katunakiotul și de la mari isihaști ai Sfântului Munte! Și am văzut monahi mai răi decât mirenii și m-am rușinat! Și pentru mine, și pentru frații mei!
Nu ne mântuiesc formele exterioare, ci faptele noastre, oriunde am fi.
Traducere de Monahia Agatha
Fotografie de Pemptousia.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!