Poate unele din cele mai frumoase cuvinte despre dragoste aveam să le aud de la Părintele Nicolai Saharov, care la rându-i le auzise de la Părintele Sofronie. Tâlcuind Psalmul 109, „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, Părintele Sofronie a întrebat: „Cum? Prin forță?”. Și tot el a răspuns: „Nu. Prin dragoste”.
Dragostea, ca putere care schimbă lumea – pe noi în primul rând, dar, în chip minunat, și pe cei din jurul nostru („Dobândește dragostea și mii se vor schimba în jurul tău”) – este „arma”, singura cu care suntem învățați să luptăm de Însuși Domnul și Dumnezeul nostru: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44). Prin dragoste a răspuns Hristos celor ce-L prigoneau, prin dragoste S-a pus pe Cruce, prin dragoste a surpat moartea și a cucerit iadul – cucerire care se întâmplă de atunci neîncetat, până azi, în sufletele noastre.
Ca niște adevărați creștini și următori ai lui Hristos, știm lucrurile acestea și le punem permanent în aplicare în viețile noastre. De aceea, celui care vrea să ne ia haina, îi dăm și cămașa, iar celui care ne lovește peste față, îi întindem și obrazul celălalt. De aceea, urechile noastre nu au fost accidentate vreodată de nici o voce ridicată, de aceea, cuvinte și sentimente precum ura, cearta și zavistia, vorbirea de rău, judecata nu ne-au călcat niciodată în picioare sufletele, de aceea, printre noi nu s-au auzit de divorțuri sau copii rău-crescuți, de neascultări sau de revolte. De aceea – pentru că noi avem dragoste. Și dragostea este o putere care schimbă lumea: întâi pe noi, apoi pe cei din jurul nostru.
Nu credeți? Nu credeți în Evanghelie?
Atunci ascultați. Vă voi spune o poveste. O poveste fără sfârșit.
În spatele coșciugului înaintând încetișor, o femeie bocește din răsputeri. Este un bocet autentic, venit dintr-o durere de necurmat: „Miorița mea, fetița mea, nu te duce acolo... mai stai cu mine, că o să am eu grijă de tine!”. Deși atmosfera este de sărbătoare, în ciuda înmormântării, aproape nici unul dintre noi nu-și mai poate reține lacrimile când o aude. Pășim din ce în ce mai înfrigurați și mai cutremurați. Viorel se apropie și mă prinde de mână: „O vezi? O plânge cel mai tare pe Mioara. Unii cred că e mama ei. Dar nimeni nu știe... E femeia care a avut grijă de ea în ultimele luni.
Femeia asta, n-o să-ți vină să crezi, ne fura din casă. Eu, când vedeam, mă mâniam foarte tare. Dar Mioara îmi spunea tot timpul: «Las-o, las-o...». A doua zi, iar. Mioara, din nou: «Las-o, Viorele...» «Măi, cum s-o las?», mă enervam eu. «Să vezi ce-i fac!» «Las-o...».
Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi, femeia asta i-a căzut la picioare Mioarei, în lacrimi: «Mioara, te-am furat... te-am vorbit de rău... de foarte rău!... Iartă-mă». Mioara plângea și ea, îmbrățișând-o. Ce pocăință! Fără ca noi să-i fi spus un cuvânt măcar...”.
„Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, „Prin forță?” „Nu. Prin dragoste”.
...Acum credeți în Evanghelie?
* * *
Nu vom scrie aici o biografie a Mioarei. Și-a scris-o singură deja, până în cele mai ascunse unghere ale sufletului, în cartea care a cucerit în scurtă vreme un număr impresionant de cititori impresionați: „Cancerul, dragostea mea”. Unora le-a fost frică s-o citească: nu cumva se ia? Altora nu le-a plăcut titlul: „Cum, domnule, așa ceva este inadmisibil! Este un... pleonasm, un... oximoron, o figură de stil!”. Altora, celor mai mulți, le-a schimbat viețile, i-a renăscut, i-a ajutat să se confrunte cu sine însuși, cu acele unghere întunecate pe care le avem cu toții cât mai fățarnic machiate în fața noastră și în fața lui Dumnezeu. Pe unii i-a adus la credință, pe alții i-a vindecat de frici ascunse, pe alții i-a mângâiat în dureri (cu siguranță, mult mai mici decât ale Mioarei, dar nu mai puțin autentice). Cartea Mioarei a fost, de fapt, pentru cei mai mulți, un mecanism care a făcut un declic în inimile noastre ruginite, învățându-ne să râdem din nou în hohote și să plângem, cu toată puterea. Și, mai ales, să iubim. Să ne pese și de altcineva în afara scumpei noastre persoane.
Titlul, ați înțeles, desigur, arată o măsură duhovnicească. Mioara ajunsese la iubirea de vrăjmași – ce vrăjmaș mai mare să fie dacă nu cel ce te omoară, lent dar sigur, în chinuri de nesuportat? Pe acest vrăjmaș, care avea să-i schimbe până la ultimă fibră viața, care avea să-i cutremure și să-i surpe fiecare fărâmă de zid ce o construise până atunci în relația cu Dumnezeu și cu familia, pe acest vrăjmaș de care noi ne temem să-i auzim până și numele, pe acest vrăjmaș, Mioara îl iubea. Cum – vă întreb – cum reușise?
Am primit răspunsul cu o zi înainte de moartea ei.
Pentru că Mioara devenise cu totul dragoste.
* * *
Duminică, 1 martie. Auzisem că se simte foarte rău, de aceea ne era teamă să mergem să o vedem. Fusesem cu două săptămâni înainte și stătusem mult de vorbă. Ne povestise despre volumul doi al cărții, pe care-l scrisese deja – în mintea ei! –, în nopțile pe care nu le mai dormise de o lună. Respira întretăiat. Plămânii nu o mai ajutau. Se micșoraseră foarte mult și, din pricina asta, inima, pentru a suplini lipsa oxigenului, bătea foarte tare. Era continuu, zi și noapte, ca și cum ar alerga. Sau ca și cum ar fi la o înălțime foarte mare, unde aerul e din ce în ce mai rarefiat, din ce în ce...
Am mai încercat să o vizităm apoi, dar Viorel nu ne-a lăsat. Înțelegeam că-i este rău – dar de câte ori nu-i mai fusese rău până atunci? De câte ori nu i se mai dăduseră doar două săptămâni de viață? Și, de fiecare dată, Mioara se întorcea, cu același zâmbet copilăros, din moarte. La fel trebuia să fie și acum, nu? Se simte rău, dar o să-i treacă, nu-i așa?
Am intrat să-i aducem un mărțișor. S-a bucurat să ne vadă. Era schimbată. Slăbită foarte mult – dar nu, nu la o astfel de schimbare mă refer. Avea ceva ce nu mai văzusem până atunci. Avea o împăcare. Lipsea zbuciumul pe care-l văzusem în toți acei ani: „Ah, mor... ah, copilașii...”. Mioara era în pace.
Fiecare gest al ei de la această ultimă vizită ascundea o stare a duhului.
I-am dat mărțișorul. A devenit pe loc neliniștită: „Și eu... n-am nimic să vă dau...”. A trimis pe unul din copii să ne aducă flori, în ciuda împotrivirilor noastre.
Stăteam în genunchi, la picioarele patului, și-i sărutam mâna. Mi-a luat capul și l-a strâns cu putere în brațe, sărutându-mă pe creștet. Dacă aș fi putut, aș fi rupt o parte din mine...
„Mioara, ce să-ți dau? Plămânii mei... inima mea... viața...”.
„Mi-ai dat deja totul”.
„O să vezi, acum o să te faci bine!”, i-am spus, cu toată convingerea. Era conectată la un aparat de oxigen. „Vezi, oxigenul ăsta îți intră în plămâni, și plămânii o să se umfle acum...”.
A râs atunci, a râs foarte tare. Pentru un om atât de slăbit, era de mirare. Pentru prima oară nu mă mai credea, sau nu mai putea arăta că mă crede. Știa, de data asta știa deja. Naivitatea mea a rămas nedumerită.
„Vă iubesc... vă iubesc...”, ne-a spus, la plecare.
Mioara devenise iubire. Cuvintele ei au putere până acum.
Le-am auzit și a doua zi – erau tot acolo, în aceeași casă în care acum Mioara tăcea adânc. O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă, nu? Citeam Psaltirea la căpătâiul ei și-i simțeam îmbrățișarea aceea, din toate puterile, pe care mi-o dăduse cu o zi în urmă. O astfel de îmbrățișare, a unui om atât de slăbit, arăta tocmai puterea rugăciunii ei: totală. Mă chinuiam, la rându-mi, să o iubesc la fel, dar vai, cât de măruntă mă simțeam în șuvoiul dragostei sale!
Dacă am suferit de ceva, draga mea dragă, este că nu am putut să-ți răspund cu aceeași măsură a dragostei. Eram o fântână seacă, iar tu, o mare... M-ai numit „Bucuria” – ah, cât de bine m-ai păcălit! Atâția ani! Vedeam acum, la căpătâiul tău, că Bucuria ești tu. Dar lasă, o să vezi, o să vezi tu când o să ne-ntâlnim, nu mă mai păcălești și-a doua oară: când o să mă strigi „Bucuria!” o să-ți răspund pe loc, cu bună știință: „Ba tu! Ba tu!”.
Anca Stanciu
martie 2015
În fotografie: Mioara și Maria, fiica ei cea mare.
Fotografie de Anca Stanciu
Citește câteva capitole din cartea Mioarei Grigore, „Cancerul, dragostea mea”