Într-o frumoasă zi de toamnă, în octombrie 2024, soțul meu a dorit să facem o plimbare în parc cu copiii, cu bicicletele. În timp ce îmi vorbea despre planul său, vizavi de casa noastră venise Salvarea la un vecin care avea ambele picioare amputate și făcea dializă. Am avut cumva o strângere de inimă și parcă am vrut să refuz invitația la plimbare pe care tocmai mi-o făcuse soțul meu... Nu mai mersesem de aproape 30 de ani pe bicicletă, deși în adolescență și în tinerețe îndrăgisem acest tip de activitate sportivă. Fetițele mele însă au insistat să le însoțesc și, nedorind să le stric bucuria, ne-am pornit cu toții la drum. Când m-am urcat pe bicicleta rămasă de la una dintre fetele noastre mai mari, după atâta timp în care nu mă mai atinsesem de vreuna, am avut surpriza să reușesc să merg bine din prima, de parcă ieri o folosisem ultima dată. Așa că am căpătat curaj și am pornit la drum. Totul a fost bine la dus. La întoarcere însă ne-am grăbit, soțul meu era așteptat...
Ieșind din parc, pe o străduță îngustă, mi-a apărut în cale un curier pe o motocicletă. Am vrut să-l evit, trăgând pe dreapta. Mișcarea însă a fost bruscă, locul strâmt, iar eu prea de curând reînvățată cu mersul pe bicicletă... Urmarea a fost că, în loc de o parcare în siguranță, am avut parte de-o căzătură pe dreapta, mișcare în care piciorul mi-a alunecat sub mine și sub bicicletă. S-a produs o torsiune puternică, astfel încât mi s-a fracturat platoul genunchiului, tibia în două locuri, iar capul și colul peronier drept s-au fracturat cominutiv. Am simțit cum în mine se rup aceste oase milimetru cu milimetru.
Eram perfect conștientă de ceea ce mi se întâmplă și complet neputincioasă să opresc evoluția în cascadă a accidentului. A urmat, desigur, multă agitație, am strigat de durere destul de tare. Soțul și copiii s-au speriat, la fel și oamenii de pe stradă. A fost chemată Salvarea și am fost dusă de urgență la Spitalul Elias din capitală. Acolo au urmat câteva ore lungi la camera de gardă, timp în care mi s-au făcut investigațiile necesare. La radiografie, când au văzut „minunăția” de fractură cu care venisem, am fost întrebată ce meserie am. Le-am spus ca sunt profesoară... și m-au asigurat că pot să încep să-mi caut un înlocuitor pentru cel puțin trei luni de aici înainte.
Asistenta care mă îngrijea a dorit să mă întărească spunându-mi că va fi nevoie să am multă răbdare și să-i ascult cu mare atenție pe medici. Cu toții își dădeau probabil seama de gravitatea maximă a situației în care mă aflam și știau probabil, din multe alte experiențe, că am foarte puține șanse de a mă mai reface vreodată integral. În ceea ce mă privește, în acel moment eram încă suficient de încrezătoare și hotărâtă să mă străduiesc să mă vindec cât mai repede. Nu eram însă nici pe departe suficient de conștientă de gravitatea stării în care mă aflam.
O operație de cinci ore
Era sâmbătă seara. În spital nu erau condițiile necesare pentru a fi operată imediat − tipul de fractură multiplă pe care o aveam impunea o intervenție chirurgicală și montarea unor materiale de osteosinteză. Medicul de gardă care m-a primit în grijă mi-a transmis că abia în ziua de luni a săptămânii care urma mă va putea opera. Până atunci însă luase decizia de a-mi pune piciorul într-o extensie trans-calcaneană. Am privit, prin urmare, cu liniște și cu încredere burghiul care îmi găurea călcâiul anesteziat. Doctorul a părut foarte mulțumit de faptul că eram încă optimistă și mi-a explicat cu claritate și cu părere de rău că o fractură atât de extinsă și de complicată ca a mea se întâlnea foarte rar. Practic, torsiunea care avusese loc făcuse aproape să explodeze oasele piciorului meu drept.
Operația care s-a făcut după două zile de la internare a durat aproape cinci ore. Am fost anesteziată epidural, fiind conștientă pe tot parcursul operației. Nu am prea avut timp să mă plictisesc sau să-mi trag sufletul, însă, pe un fundal muzical haiducesc („Andrii Popa” și altele), am auzit integral fierăstraiele și ciocanele care acționau prin mâinile medicilor asupra piciorului meu. Aproape nici nu mai respiram, căci mă rugam încontinuu, dându-mi seama că fiecare mișcare care se face în acele momente îmi va marca traseul următor. Mi s-a montat în timpul operației o tijă lungă cât toată tibia și o placă pe genunchi. Dupa operație, asistenta care mă îngrijea mi-a spus că medicul mi-a pus oscioarele sfărâmate la loc fir cu fir, lucrând ca un bătrân chinez, cu multă migală și răbdare. De aceea a durat atat de mult. La final, doctorul a părut mulțumit, ceea ce mi-a dat încredere.
Nu am reușit să plec din spital fără o transfuzie de sânge, dar a fost unul dintre cele mai puțin importante neajunsuri care mai puteau surveni în acele împrejurări. Înainte de externare s-a constatat și o neuropatie a nervului sciatic popliteu extern, la gamba dreaptă. După aproape o lună și jumătate de la accident, am facut un EMG la unul dintre cei mai renumiți neurologi din București și s-a constatat că neuropatia respectivă nu era nimic altceva decât paralizie de nerv peronier comun drept. Două ace lungi și groase îmi străpunseseră adânc piciorul inert la examenul neurologic, fără ca eu să le simt măcar atingerea... În privința evoluției pozitive a acelei paralizii, neurologul nu mi-a dat mari speranțe la acel moment. Au urmat, desigur, și alte investigații și încercări de recuperare, dar toate au dus în același punct: aveam sindromul „piciorului căzut” − laba piciorului meu drept atârna neputincioasă într-o parte. Medicii și kinetoterapeutii pe care i-am consultat atunci mi-au spus cu regret că șansele de recuperare a unui mers normal sunt minime sau inexistente. Urma să rămân cu un handicap pe viață, cu un picior pe care aveam să-l târăsc cumva după mine. Gândind la copiii pe care încă îi mai aveam de crescut și la munca mea de profesor, perspectiva care mi se arăta astfel era una greu de acceptat...
Rugăciunile celor dragi m-au purtat pe aripi
Nădejdea nu mi-am pierdut-o însă nicio clipă. Nici pacea inimii. Am primit în acea perioadă, ca și în alte împrejurări din viața mea, mult ajutor de rugăciune de la Părinții de la Mănăstirea Nicula, Schitul Găbud și Mănăstirea Oașa, ca și de la maicile de la Mănăstirea Nera, Schitul „Sf. Ilie”, Mănăstirea Cârțișoara și Mănăstirea Diaconești, de asemenea de la Mănăstirea Eleon din Ierusalim. Aceste legături sufletești și duhovnicești m-au întărit nespus de mult. De asemenea, nu mă îndoiesc că m-au purtat adânc în rugăciunile lor creștinii de la Biserica „Sfânta Treime”, paraclis al Spitalului de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din București, Părintele meu duhovnic și, cu siguranță, soțul și copiii mei. Rugăciunile tuturor celor dragi m-au purtat parcă pe aripi în această perioadă pe care nu o pot numi grea, deoarece a fost, înainte de toate, minunată. Suferința si neputința prin care am trecut au reprezentat pentru mine un nesperat și neașteptat prilej de a coborî în inima mea și de a-mi regăsi liniștea și așezarea pierdute în tumultul vieții cotidiene din metropola în care trăiam, printre multele activități zilnice între care mă împărțeam acasă și la școala unde lucram.
Diagnosticul de paralizie a fost urmat de recomandarea de a mai face două operații simultane: o neuroliză și o reinserție de tendon, în încercarea de a se recupera ce se mai putea recupera din flexia dorsală a piciorului meu accidentat. După o cântărire atentă a soluțiilor medicale și urmând și recomandările unor prieteni apropiati medici, am decis să fac doar una dintre cele două operații propuse, și anume neuroliza, în speranța că sondarea nervului astfel realizată va ajuta cumva la îmbunătățirea stării mele generale. Cea de-a doua operație (de inserție de tendon) am refuzat-o, simțind atunci că nu o pot face, și nu am avut niciun regret în acest sens.
La două săptămâni de la operația de neuroliză − care s-a realizat în condiții bune, la o clinică privată din București −, am primit chemarea de a merge la instalarea noului stareț de la Mănăstirea Nicula, Părintele Arhimandrit Iustin Miron. Evenimentul urma să aibă loc pe 29 decembrie 2024 − se împlinește astăzi, iată, un an de la acea clipă care a marcat o minune mare pe care Maica Domnului a făcut-o în viața mea și pe care o voi relata în continuare.
De la cadru la cârje
La acel moment mergeam în cadru. Dintr-o persoană foarte activă, așa cum fusesem, devenisem un om dependent în foarte multe privințe de ajutorul celor din jur. Băieții mei, spre exemplu, pe rând, erau nevoiți să mă ia în brațe pentru a coborî scările de la casă atunci când trebuia să mă deplasez undeva, scări pe care nici măcar cu cadrul nu le puteam coborî sigură. Cine nu a fost vreodată cu adevărat lipsit de picioare sănătoase cu greu își poate imagina ce poate fi în mintea și în sufletul unui om care are o astfel de infirmitate și este nevoit să se resemneze pe termen nelimitat. Aveam atunci un picior perfect sănătos și unul neputincios, ca să pot avea permanent termen de comparație și să-mi dau seama ce dar negrăit ne-a încredințat Dumnezeu când ne-a dat posibilitatea de a ne deplasa cu propriile picioare. Și cât de mult considerăm că acest dar ni se cuvine în mod natural, că este de la sine înțeles să-l avem. Abia când îl pierdem îi realizăm cu adevărat importanța vitală în existența noastră.
Revenind la momentul 29 decembrie 2024, când am primit chemarea de a merge la Mănăstirea Nicula, am simțit și am crezut din primul moment, din toată inima, că voi face acest pelerinaj, deși de-abia mă deplasam prin casă în cadru. Încetul cu încetul, am început să-mi caut și să-mi și găsesc soluțiile necesare pentru a putea face această călătorie: o mașină și un șofer (pe unul dintre fiii mei, care a avut bunavoința și dragostea de a înțelege cât de important era acel drum pentru mine).
Mai era o singură problemă de rezolvat. Cum aveam eu să mă deplasez prin mănăstire cu cadrul cu care mergeam, și în special cum urma oare să urc și să cobor scările cu acel cadru, în măsura în care cu mare greutate puteam să o fac în propria mea locuință? Atunci a fost momentul în care am simțit deodată, în inima mea, și am realizat cu mintea mea că pot lăsa deoparte cadrul. M-am ridicat din patul meu de om infirm și bolnav și chiar am făcut câțiva pași prin cameră fără niciun sprijin. Apoi am pus mâna pe cârjele care erau sprijinite de perete, pregătite pentru momentul la care urma să le pot folosi. Pentru cine a stat mai mult de două luni imobilizat la pat și a mers un timp mai lung cu cadrul, mersul cu cârjele nu este tocmai ușor. La început te simți exact ca un schior căruia îi alunecă schiurile pe pârtie în toate direcțiile. Din clipa în care am pus însă mâna pe cârje, am reușit, spre surprinderea mea, să le folosesc cu multă ușurință, de parcă m-aș fi sprijinit în ele deja de mult timp.
Ce diferență imensă între omul care poate să meargă liber și fără niciun fel de probleme cu propriile sale picioare și omul care nu se poate folosi de ele decât într-o măsură mult prea mică... Ca orice suferință sau lipsă omenească, și aceasta te ajută mult să înțelegi binele pe care îl ai în mod obișnuit și pe care ajungi să nu-l mai apreciezi la adevărata lui valoare.
Ajutorul Maicii Domnului
În seara zilei în care am mers prima dată cu cârjele, unul dintre fiii mei, care este kinetoterapeut, a venit și m-a învățat să urc și să cobor scările cu cârjele. Apoi drumul spre Mănăstirea Nicula l-am făcut parcă zburând: pe bancheta din spate a mașinii, cu piciorul proaspăt operat, în care îmi fuseseră montate mai multe materiale de osteosinteză, sprijinit pe o pernă.
Când am ajuns la Nicula, am înțeles de ce a fost atât de important să învăț sa merg cu cârjele înainte de a pleca de acasă. Acolo sunt multe trepte până se ajunge în biserica mare. Și chiar și până la locul unde este așezată pentru închinare Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului sunt destule scări de urcat... Mi-ar fi fost, cred, imposibil să parcurg acel traseu cu cadrul. Slavă Domnului că l-am putut parcurge cu cârjele și am putut merge să mă închin, în acea zi de 29 decembrie 2024, la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula. Câtă dragoste, câtă mângâiere, câtă pace și recunoștință am simțit în inima mea în acel moment al închinării la icoană, prea puțin se poate descrie în prea sărace cuvinte!
Am plecat în acea zi de la Nicula precum un prunc proaspăt scăldat și mângâiat. Pe drumul de întoarcere parcă am zburat, ca la dus. Începusem chiar să merg foarte repede cu cârjele, spre mirarea fiului meu care mă însoțise la drum. Revenită la București, am început să fac kinetoterapie, iar medicii se mirau permanent de progresele rapide pe care le făceam în recuperare.
Din iarnă până în vară am mai ajuns de câteva ori la Mănăstirea Nicula și m-am închinat la Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De fiecare dată când reveneam acasă după acest pelerinaj se observau ameliorări și progrese importante în privința mersului. În toată această perioadă am făcut și câteva ședințe de osteopatie la Cluj și una-două la București, care m-au ajutat. În timpul verii am fost și la mare și am înotat, fapt care iarăși am simțit că mă ajută mult. Iară din toamna aceasta am renunțat să mai circul cu mașina prin București, deplasându-mă doar cu metroul și cu alte mijloace de transport în comun, mergând mai mult pe jos și coborând și urcând multe scări.
Pas cu pas, mersul meu a început să revină la normal. Piciorul accidentat a rămas cu o amorțeală, cu o anume sensibilitate. Însă acum pot merge aproape bine, chiar repede dacă am nevoie. Într-una din zile mi-am făcut curaj și am încercat, cu reușită, chiar să alerg puțin.
Dintr-un om paralizat sunt astăzi un om vindecat
Dacă diagnosticul de paralizie l-am primit pe data de 28 noiembrie 2024, ziua de prăznuire a Sfântului Cuvios Arsenie Boca și ziua în care am împlinit 50 de ani de viață, ultimul drum la Nicula l-am făcut tot în preajma acestei date, pe 24 noiembrie 2025, la începutul săptămânii în care a avut loc proclamarea locală a Sfântului Cuvios Arsenie. Am fost atunci la o priveghere de noapte la Mănăstirea Nicula în cinstea Sfântului Arsenie și a Sfintei Ecaterina. La întoarcerea acasă m-am simțit mai odihnită decât dacă aș fi dormit o zi întreagă, deși eram după un drum lung cu mașina și după o noapte aproape nedormită.
După acest ultim pelerinaj la Nicula, mersul meu s-a îmbunătățit din nou, de data aceasta semnificativ, astfel încât nu mai simt aproape nicio opreliște la deplasare când merg la pas.
Consider această vindecare întru totul o minune a Maicii Domnului, săvârșită la Icoana Făcătoare de Minuni de la Sfânta Mănăstire Nicula, unde Bunul Dumnezeu mi-a îndreptat pașii la această vreme de mare încercare, pe care niciun alt tratament sau intervenție medicală omenească nu mi-au mai dat speranța că o voi putea depăși cu bine, recăpătându-mi mersul normal.
Ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este însă cu putință. Dintr-un om paralizat peste noapte sunt astăzi un om vindecat, care și-a reluat viața normală, obișnuită, atât acasă, cât și în munca mea de zi cu zi. Minunea săvârșită astfel de Maica Domnului este cu atât mai limpede și mai mare pentru mine, cu cât în ultimele luni nu am mai avut răgazul necesar pentru a face gimnastica recomandată și nu am mai luat niciun tratament medicamentos. Cu toate acestea, în clipa în care scriu aceste rânduri sunt un om revenit la viață, însănătoșit în chip minunat, fapt pentru care le mulțumesc negrăit de mult tuturor celor care mi-au rămas alături în această perioadă grea, cu sprijinul de orice fel, dar mai ales cu rugăciunea în care m-au purtat.
Și mai cu seamă îi mulțumesc din adâncul inimii Preasfintei Născătoare, care s-a îndurat de mine și mi-a vindecat infirmitatea în chip minunat. Cu atât mai mult pentru că mi-a redat mersul, mă aflu cu totul la dispoziția Domnului de acum înainte.
Să nădăjduim neîncetat în ajutorul Sfinților lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, acum și în veci! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Claudia-Nadia, presbitera