Aș vrea să vă povestesc mai pe larg minunea din ziua în care era să fiu călcată de mașină.
După ce m-am întors în Biserică, începusem să citesc din ce în ce mai multe cărți, și așa am aflat și de Rugăciunea lui Iisus, că o poți spune oriunde. Dar cred că nu mi-a rămas în minte că îți trebuie îndrumător duhovnicesc...
Eu o spuneam în gând.
În ziua aceea eram într-o zonă cu dublu sens pentru mașini, și cu două benzi pe fiecare sens. Deci trebuia să fii foarte atent când traversai, pentru că atunci când un șofer oprește pe prima bandă, asta nu înseamnă automat că și șoferul de pe a doua bandă va opri.
Nu-mi aduc aminte dacă era sau nu semafor. Dar și dacă era, uneori nu funcționează. Oricum, sunt atentă la semafoare.
Așadar, mă pregăteam să traversez pe trecerea de pietoni, spunând în gând Rugăciunea. Am traversat primul sens cu două benzi, m-am oprit pe liniile de tramvai din mijloc, m-am uitat în dreapta, ca să mă asigur, și am văzut că doar pe banda de lângă mine venea o mașină, iar pe a doua bandă nu venea nimic.
Mașina care se apropia a oprit, ca să pot trece. Și, chiar când mă pregăteam să fac pasul, să trec mai departe de mașina oprită, de niciunde a apărut o mașină în viteză, plină de bărbați.
În momentul acela am realizat că întâi am întors capul spre ei, cu gura căscată, șocată de ceea ce ar fi putut să mi se întâmple. În următoarea sutime de secundă, am realizat că eram ținută din spate, de undeva de sus, cumva suspendată în aer și aplecată un pic înainte − așa era poziția mea în momentul în care făceam pasul. Apoi am simțit că sunt lăsată jos, pe picioarele mele, în poziție dreaptă.
Cele două persoane din mașina oprită nu erau tulburate deloc, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă nu ar fi observat nimic.
În cealaltă povestire, am scris că bărbații din mașina care era să mă calce și-au întors capetele spre mine, râzând diabolic. În momentul acela, am gândit că parcă n-ar fi fost bărbați, ci „altcineva” cu chipuri de bărbați. A fost extrem de ciudat.
După ce am simțit că am fost lăsată cu toată talpa pe asfalt, eram în șoc, parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Aș fi vrut să strig minunea ce mi s-a îngăduit s-o trăiesc celor din mașina care oprise: „Hei, ați văzut minunea? Știți ce mi s-a întâmplat?”, dar am traversat mai departe, uitându-mă încă o dată înainte să trec.
Anastasia
Fotografie de Hanna Pad / pexels.com