Milostenia Mariei

Maria, în copilăria ei, nu cunoscuse mila. Niciodată.

La naștere, mama ei promisese familiei că, dacă rămâne cumva singură cu ea, o omoară. Pentru că o făcuse de rușine în sat, așa zice femeia. O născuse în anul în care ea împlinise, deja, 43 de ani, undeva prin anii ʼ50. Mai avea trei fete de 17, 19 și 21 de ani. Crezuse că „o iertase Dumnezeu”, cum ziceau femeile din satul ei atunci când pântecele lor se oprea din zămislit, și realizase că este însărcinată abia în clipa în care copilul mișcase. S-a dus urgent la doctor și l-a somat scurt și hotărât: „Scoateți-l afară, domnule doctor! Mă fac de râsul satului!”. „Femeie, nu pot! E mult prea târziu. Vrei să ma bagi în pușcărie?!”.

Și cu asta s-a terminat. Copilul a rămas, femeia a devenit tot mai taciturnă și mai rece cu toți. Și, la vremea potrivită, a adus-o pe ea pe lume, pe Maria. Bărbatul ei insistase să-i dea numele ei. Pesemne socotea că așa o va face să-și schimbe gândul. Un prost. Ea era o femeie hotărâtă. Ce apuca să zică, era bun zis. Copilul ăsta o făcuse de râs și gata.

Nici nu a vrut să o privească. Nici în brațe nu a luat-o vreodată de bunăvoie. O primea, sub privirea fermă și atentă a soțului, cât să o alăpteze, apoi o așeza pe pat și-i întorcea spatele. La scurt timp i-a secat și sânul. Și fetița Maria a început să crească mare cu lapte de vacă. Și cu brațele tatălui, stângace și nu tocmai primitoare nici ele. Om de la țară, obișnuit cu tăiatul lemnelor, cu lucratul viei, cu săpatul pământului, nu cu legănatul copiilor. Surorile ei erau deja măritate toate, și plecate la casele lor. Ca așa era rânduiala vremii.

De multe ori bărbatul o privea trist, noaptea, pe pernuța făcută special pentru ea, pe care și-o punea lângă obraz, ca să simtă în cazul în care femeia lui se strecura în odaie să pună o pernă pe fața fetiței, cum promisese. „Ce soartă are și copilul ăsta!”, se gândea el. „Să n-ai tu parte nici de mila mamei...Vai de tine, mititico! Că eu nici nu știu, taicule, cum să te dezmierd. Că asta-i treabă de muiere. Oare ce să fac și cum să fac să te văd mare?”. Apoi, după un timp, se decise: avea să o trimită la școli. Măcar să ajungă ceva în viața asta. Și așa făcu.

În anul în care împlinise optsprezece ani, femeia care îi dăduse viață murise. Ea era elevă în alt județ, la un liceu pedagogic. Devenise adult fără să fi avut vreodată ocazia să fie copilul unei mame.

Milă nu găsise nici altundeva în viața ei. Trăise așa, printre oameni, ca printre umbre. Fura, când de la unul, când de la altul, răspunsuri la întrebările depre cum trebuie trăită viața. Unele le pricepea, altele nu. De plidă, nu-i spusese nimeni cum să-și aleagă bărbatul, nici că are dreptul la iubire, la milă, la respect, la grijă. Prin urmare, își alese tot un om aspru să-i fie bărbat. Nu o deranjau pumnii și palmele pe care le primea ocazional. Pentru că uneori acele palme mângâiau. Până atunci nu fusese atinsă decât cu silă, deci... Nu o deranjau nici înjurăturile, nici ocările, pentru că aceleași buze alteori dezmierdau. Și ea nu fusese dezmeierdată până atunci. Continuă să-și ducă astfel viața ei simplă, lipsită de milă și dragoste, în zona oarbă din ochiul lumii, unde nimeni nu o vedea cu adevărat.

Dacă ar fi văzut-o careva, totuși, ar fi remarcat uluitoarea ei milă pentru toți și toate. Orice vietate, orice plantă, orice om îi intra în viață, se găsea pe neașteptate îmbăiat într-o dragoste deplină, ca într-o revărsare de lumină. Avea cele mai frumoase flori. Vecinele nu pricepeau: luau semințe, butași, lujeri de la ea, făceau cum le zicea ea să facă, udau odată cu ea, răsădeau odată cu ea, pliveau odată cu ea. Și totuși, florile ei erau mult mai frumoase. Pentru că ea le vorbea vorbele duioase pe care le așteptase de la mama ei toată viața. Le dezmierda frunzele ca pe niște pălmuțe de copil întinse spre ea. Le spunea povești, le șoptea taine, le cânta. Ca unor copii. Curtea ei era plină de animăluțe. Pisicile se înmulțeau în fiecare săptămână. Se dusese vestea că nu alungă nicio vietate. Copacii ei erau mereu plini de păsări, iar curtea, de triluri. Le lăsa zilnic mâncare. La început, prin locurile unde acoperișul casei făcea o pantă mai lină, apoi prin rafturi puse strategic printre brațele viguroase ale vișinilor din curte. Și ele pricepuseră și se mutaseră cu tot cu pui în curtea ei.

La școală... lume de basm. Orele ei erau poveste. Copiii o iubeau mult pe Doamna. Când intra în sala de clasă, se adunau în jurul ei ca niște puișori de găină, ciripind ușor și jinduind toți după mângâierile ei, care erau cele mai duioase din lume. Mai duioase chiar decât ale mamelor lor. Pentru că era învățătoare la o școală dintr-un cătun de munte, cu oameni aspri și cețoși ca locul unde se sălășluiseră. În vremea și-n locul acela, copiii erau sărutați doar în somn, să nu li se urce la cap. Și-apoi, ziua oricum nu era vreme de dezmierdări, era vreme de lucruri serioase și dure: tăiat și cărat lemne de la pădure, tăiat și cărat pietre din munte, cărat apă de la izvor.

Și uite-așa tânăra dăscăliță rămânea pentru copiii mocanilor icoana duioșiei și a milei fără zăgaz. Chiar și la treizeci de ani după ce se mutase la oraș cu locul de muncă, când Dumnezeu hotărâse că destul trudise Maria în lumea Lui și o chemase la El, aceste generații de copii de mocani aspri, care crescuseră cu lumină în ochi − altă specie decât părinții lor −, nu o uitaseră pe Doamna. Intraseră cu sfială în capela în care acum bătrâna dăscăliță își începuse somnul cel veșnic. După ce-i sărutau cu sfială mâinile cu care le așezase lumina în inimă, începeau să plângă năvalnic, ca râurile pe lângă apele cărora crescuseră, descătușând, parcă, toate lacrimile neplânse ale Mariei.

Maternitatea fusese, paradoxal, marea bucurie a vieții ei. De unde învățase ea să fie mamă, nimeni nu ar fi putut să spună. Pesemne că de la elevii ei de la munte. Sau de la florile ei din grădinița săpată în stâncă. Sau de la pisicile pe care le dăduse de suflet foștilor ei elevi când trebuise să plece la oraș. Sau din toate visele în care se visase cu mama ei... Cele două fete pe care le născu avură parte de cele mai duioase mângâieri. Le trezea sărutându-le și le adormea dezmierdându-le. Le umplea coșul inimii de dragoste, de îmbrățișări, de căldura sânului matern, de parcă se temea să nu flămânzească vreodată și ea să nu se afle prin preajmă. Iar noaptea dormea cu brațele întinse în chipul crucii: pe un braț o fată, pe celălalt, cealaltă fată. Și ea la mijloc, nemișcată până în zori, întruchiparea jertfei.

Odată, într-o zi oarecare, fetele se pomeniseră cu ea însoțită de o cerșetoare pe care o găsise în piață. Au înlemnit. S-au gândit imediat la toate bolile pe care le-ar fi putut lua de la ea, la purici, la păduchi, dar nicio clipă la mila pe care o simțea Maria ori de câte ori vedea un amârăt. O adusese acasă să o spele, să-i schimbe hainele și să o hrănească. Pentru că ea nu putea doar să arunce un bănuț în mâna întinsă. Trebuia să ia în brațe, să mângâie. „Lasă, nu vă temeți! Dezinfectez baia după ce termină. Iar hainele le duc direct la gunoi! Nu m-a lăsat inima s-o las acolo. Mi-a fost o milăăăă!”. Și cu asta s-a încheiat orice discuție. A rămas așa. A continuat să o aducă periodic, s-o hrănească, să-i dea haine, să-i arate că sunt oameni care nu se scârbesc să stea cu ea la masă. De milă.

Apoi, într-o zi din vacanța de vară, aduse în curtea casei părintești, pe care i-o lăsase moștenire tatăl ei, un copil de pripas. Era o fetița cu tată alcoolic, orfană de mamă, plină de răni, de purici și păduchi, abuzată în cele mai oribile moduri cu putință. Arăta ca un animăluț, nespălată de cine știe când, cu hainele rupte. Deși avea deja cinci-șase anișori, vorbea puțin, răgușit, și aproape de neînțeles. A spălat-o, a tuns-o, a dezinfectat-o, a schimbat-o de haine și a hrănit-o. „Doamne, mamă! Dacă luăm ceva de la ea?”, a întrebat una dintre fete. „Ce să iei, mamă?! Nu vezi cum arată? Nu ți-e milă de ea?”.

Din acea zi, din milă, a început să o crească. La început, fetița venea pentru scurt timp. Mânca și fugea. Câteodată o lăsa s-o spele și s-o schimbe. Încet, încet, a început să rămână tot mai mult. În timp, a învățat-o să se ferească de oamenii beți și răi care veneau la tatăl ei. Apoi să scrie, să citească și să socotească. În acea vacanță de vară, fetița a recuperat câțiva ani din viața ei. Și a început să-i spună „mamă”. Și așa o striga, cu răsuflarea tăiată de bucurie, ori de câte ori alerga după mașina ei, când se întorcea la țară pentru vacanța de vară. Și tot așa a strigat-o și când a reușit să-și ia diploma de opt clase la 17 ani. Și când văzut-o în sicriu, în penumbra paraclisului. Și așa o strigă și acum, când smulge buruienile de pe mormântul părinților Mariei, că la mormântul ei nu poate ajunge.

Tot pentru că a strigat-o „Mama!” a adoptat câțiva ani mai târziu un băiat de doi ani, abandonat într-un orfelinat. Citise în ziarul local un articol despre niște copii purtători de HIV care erau instituționalizați în acest loc din orașul ei, și pe care nicio școală nu îi primea. Părinții copiilor sănătoși nu erau de acrod. „Dar așa ceva este inacceptabil! Orice om are dreptul la educație!”, a decretat și, a doua zi, s-a prezentat la oreflinatul cu pricina, le-a întocmit un curriculum și un orar (după-amiază, căci dimineață era la școală) și a început să lucreze cu ei zilnic, în regim de voluntariat.

La parterul instituției era o secție-creșă a orfelinatului, cu copii sănătoși, până în doi ani. Aici mergea la pauza de masă a elevilor ei să le ajute pe cele două educatoare să-i hrănească pe cei peste patruzeci de copii orfani sau abandonați. Vremuri grele, post-revoluționare, cu instituții în transformare și reforme haotice... Aici a decis să ia acasă, de un Crăciun, un orfan. Să vadă și el un brad, să aibă și el o familie. Și, în Ajunul Crăciunului, copilul care abia făcuse doi ani dar încă nu vorbea, a strigat-o „Mama!”. Și așa a rămas. I-a devenit mamă. Și el n-a mai fost niciodată orfan, lipsit de brațe materne, de sărutări și dezmierdări. Treizeci de ani mai târziu, acest copil a devenit directorul unei școli din capitală.

Și Maria a încetat să mai trăiască în zona oarbă din ochiul lumii și s-a mutat în chiar mijlocul inimii celor nevoiași, bătrâni, părăsiți și abandonați. Până într-o zi când cerurile s-au deschis să o primească. Așa i-a spus fiicei ei cu câteva ceasuri înainte să plece la Domnul: „Ce frumos e aici, la tine!” „Da?! Îți place?”. Oare ce putea să-i placă într-o cameră puțin luminată, nerenovată de vreo treizeci de ani? „Daaa... parcă nici nu ai tavan. Se vede un cer așa albastru și frumos deasupra! Și unde ai găsit florile astea frumoase?! Nu cred că le-am mai văzut vreodată... ce sunt? Miros așa frumos!” „Sunt florile Raiului, mami!”, ar fi vrut fiica ei să-i spună, dar n-a vrut să o sperie.

Și a plecat la cer Maria cea mult milostivă în zorii unei zile de duminică. Au prohodit-o un sobor întreg de preoți, cu toți copiii ei plângâdu-i la căpătâi: cele două fete și fratele lor, orfelina, elevi, de la cei mai mititei la adulți cu tâmplele ușor albite. Într-un colț plângea ușor o cerșetoare cu haine curate. Și prima ei zi în cer a fost la Liturghia Cerească.

Am învățat de la Maria, pe care am cunoscut-o personal și eu, și copiii mei, despre puterea milosteniei. Și despre faptul că această virtute nu are o unitate de măsură. Dar și despre faptul că milostenia alungă păduchii, și potoloște duhorile, și limpezește sufletele, și deschide cerurile.

Alina Mirică