Școala acasă... de ce și cum? Întrebări ce mi se pun de peste 10 ani. Uneori fac efortul să răspund pe măsură așteptărilor, alteori pe măsura celui ce întreabă, alteori simt din start că e o provocare, și celălalt vrea doar să-mi combată opțiunea. De cele mai multe ori însă e curiozitate sinceră și chiar interes real. Odată deschis acest subiect, știu că nu se va încheia cu una, cu două, și uneori nu e comod deloc.
Alteori mă întreb eu însămi de ce merg pe calea asta, mai ales atunci când mi-e greu și sunt istovită. Sunt clipe când îmi vine să renunț, atunci când întâmpin dificultăți în înțelegerea materiei, dar mai ales când întâmpin opoziție din partea elevilor mei. Dar sunt și clipe îmi place atât de mult ce facem, că nu aș vedea viața având rost altfel! Dacă e să fac o medie, predomină bucuria, satisfacția, roadele.
Nimic nu e sigur pe această cale. Nici că vom conserva anumite valori, nici că ne vom proteja de anumite influențe, nici că vom avea succes profesional. Nădăjduiesc ca și acestea să se întâmple, dar cel mai tare tânjesc după zile senine petrecute împreună... Nădăjduiesc că, dincolo de toate, căldura căminului va hrăni sufletește copilăria lor, că dorința de cunoaștere, de studiu, de învățare nu se va înăbuși de un prea mult, prea greu, prea împovărător, și că va fi vie și după absolvire. Doresc să fiu pe aproape la cât mai multe momente din copilăria lor, din devenirea lor, din răscrucile transformării lor... să facem multe lucruri împreună, nu doar să le asigur cele necesare. Consider un privilegiu să pot alege eu (sau noi) ce citim, ce învățăm, ce putem lăsa deoparte, ce putem amâna și ce merită prioritate în anumite momente. Consider că e o mare șansă să fac un orar care să cuprindă nu doar materii școlare, ci și activități formatoare de abilități casnice, sau formatoare de caracter.
Șansa de a pune în orar studiu biblic mi se pare că merită toate riscurile rămânerii în urmă cu alte discipline. Duminica ar fi pentru asta. Dar nu ajunge. Dacă mi se pare că mesajul Evangheliei nu a fost prins din zbor la Liturghie, le-aș putea propune un pic de aplecare asupra lui în zilele ce urmează. Iar dacă timpul sau contextul nu ne permite, aș putea pune în orarul din timpul săptămânii. De asemenea, dacă în timpul săptămânii e vreo sărbătoare, o prăznuim cum se cuvine. Orarul zilei e dedicat exclusiv studiului acelei sărbători, sau acelui sfânt, și mi se pare un mare câștig. Desigur, în defavoarea celorlalte. Dar încă lucrez la împăcarea cu gândul acesta, că nu le putem avea pe toate.
Ritmul... da, ritmul nostru e cam ca acum două secolele. Copiii se trezesc când răsare soarele și nu se grăbesc nicăieri dimineața. Nu sunt obișnuiți cu stresul zilelor noastre... deși tot mai dau de el de câteva ori pe săptămână, când ajung la oraș pentru diverse activități, fapt ce-i ține totuși în priză și ancorați în realitate, fără a fi striviți de ea. Și știu că nu vor fi pregătiți pentru viitor din acest punct de vedere, dar nădăjduiesc că-și vor găsi profesii care să le permită ritmul în care au crescut. Dacă nu, vor învăța din mers să se grăbească.
Socializarea. Da, știu, e piatra de poticnire a multora care nu-s de acord cu școala acasă, și prima minge ridicată la fileu când începe discuția. E cea mai mare îngrijorare a celor din afară. Dar îi asigur că nu au de ce să nu doarmă liniștiți. Cel puțin jumătate din zilele săptămânii se întâlnesc cu prietenii pentru diverse activități. Diminețile învață, iar după-amiezile socializează cu noi (care nu suntem puțini), sau cu prietenii (care de asemenea nu sunt nici puțini, nici zilnic aceiași). Oricât de greu a fost și este, le-am înlesnit drumuri la oraș pentru multele, poate chiar prea multele activități diferite.
Profesorii, ah, profesorii! Trebuie să facă musai parte din viața lor. Și eu consider la fel. Neapărat. Așa că am găsit soluții și pentru asta. Nu zilnic, nu la toate materiile, dar au avut și au parte și de profesori, chiar și de colegi, în situații create de-o seamă de părinți. Și nu e vorba de meditații.
Profesorii sunt niște comori de neînlocuit. Și, în rolul meu asumat, mă străduiesc să ajung și eu câtuși de puțin la această însușire, în casa mea ca o mică școală. Sunt încă departe. Dar am încă pentru cine munci ‒ și la asta, suntem mulți.
Testele. Examenele. Nu au apărut prea devreme în viața lor, nici prea des, dar au apărut și vor apărea tot mai asemănătoare cu celelalte. Chiar dacă mai târziu, copiii vor gusta și ei din emoțiile și preocupările și nesomnul acestor griji. Dacă vor fi cu succes, vom vedea. Au tot timpul din lume.
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!