Mi-e dor de Tine, Doamne...

De câteva zile se tot vorbește de cod portocaliu de ger, de ninsori, de vreme rea. Și totuși, e iarnă! Cum ar trebui să fie oare?

Îmi amintesc de iernile copilăriei, când troienele aproape că nu te lăsau să ieși din scara blocului. Până la școală nu mai exista trotuar, ne făceam cărare pe stradă, printre puținele mașini. Era o întreagă aventură să ajungem la ore, dar tare frumoasă. De sub căciuli și fulare, se vedeau doar ochii luminoși și năsucul înghețat... Mi-e dor! 

Dar dorul acesta mă duce și la Tine, Doamne! În toate aceste amintiri, Te strecori și Tu! Mă gândesc cât de minunat ai pictat copilăria, în culorile simplității, în culorile bucuriei, în culorile firescului... E drept, nu aveam atâtea și-atâtea lucruri ca acum, atâtea și-atâtea podoabe de tot felul care să ne umple casa, trupul și văzduhul, dar ne împodobeam inimile cu firescul bucuriei simple, ne împodobeam casa, sufletul și văzduhul cu veselie. Toate erau „bune foarte”, pentru că și Tu Te întrezăreai în ele. 

E ger afară! E ger și înlăuntru! Inima, săraca, dârdâie de frigul cu care o învelește pustiul vieții noastre. Ninge! Și ninge peste noi cu gânduri de deznădejde, de tristețe, de singurătate... Nu ne mai bucură albul zăpezii, pentru că mintea noastră e întunecată. 

Mi-e dor de Tine, Doamne! Mi-e dor de haina albă de Botez, de zăpadă și de copilăria toată! 

Alexandrina