M.I.

murisem pe când tu mai trăiai încă

mă împiedicasem de-un preș în rai

(preșul care ar fi trebuit să fiu și n-am fost)

m-am rostogolit cu viteză uimitoare 

de necrezut cum nimic nu mă ținea

am trecut de cer, de pământ,

de primul, de al doilea iad

și tot nu mă opream

cât de jos se poate cădea n-o să-ți închipui niciodată

mai lesne e de gândit raiul, căci îl purtăm în adn,

dar iadul, dragul meu, mă bucur că nu ți-a suflat în ceafă.

am trecut de al treilea și-al patrulea iad, și tot cădeam

uimitor ce viteză aveam

și ce liniște!

începeam deja să realizez că de-aici, da, nimeni

nu are cum

să mă mai scoată

și

deși n-o să-ți închipui niciodată ce durere, Doamne, mai era,

și ce veșnicie,

mă liniștisem știind că orice luptă era născută gata moartă.

măcar să mă fi rostogolit mai colea, mai spre margine, poate-poate,

dar nu știu cum se face că m-am dus până-n fund de tot

de unde am prins a mă uita în jur

uimirea nu mă părăsea

în mod normal, de la atâta durere, nimeni n-ar supraviețui nici o clipă

iar la mine se făcuse deja o veșnicie, și mai dura încă.

cu trupul eram printre cei vii,

dar murisem pe când tu mai trăiai încă.

iar când nimeni, da, nu mai putea să mă scoată

deși unii, sincer, s-au străduit

doar că problema era că nici eu nu mă mai dădeam dusă

trebuia luptat cu tot iadul, și pe deasupra cu mine,

ceea ce era un iad la pătrat și, firește, mult, mult mai greu

și îi cam frigea și pe ei, săracii,

așa că pe rând s-au dat bătuți toți salvatorii mei

și cum stăteam eu în fundul iadului binemersi

unde nu văd o mână că mă apucă și mă trage

eu nu și nu

că unde era să mă mai duc

cu tot iadul ăsta după mine?

lasă-mă odată în supărarea mea

nu mă mai tulbura

de vreme ce amândoi știm

cât de imposibilă e mântuirea.

dar tu nu voiai să pricepi absolut deloc

și deja mi-ai atras atenția cu încăpățânarea ta

pentru mine

dar ce ți-am făcut de vrei cu tot dinadinsul

ți-am făcut eu vreodată vreun bine?

ne știm de undeva?

vezi-ți de viață

mântuiește-i pe alții mai buni

cu mine chiar, vezi bine, e o pierdere de vreme.

frunze de leandru

se cerneau peste iad

și-atunci, o, minune,

am râs prima oară după o veșnicie

nu mai văzusem în viața mea ceva mai frumos

decât frunze de leandru

curgând peste iad

cu ochii mari

se uita și iadul și nu prea-i venea să creadă

că este cu putință

și cum râdeam eu așa

m-ai prins pe picior greșit

și m-ai luat de mână

până să apuc eu să zic:

dar te rog, nu te mai obosi,

sunt foarte bine aici, chiar n-am nevoie,

m-ai tras

m-ai scos

cu tot cu ghearele iadului

înfipte în mine

dar nu pot spune că m-am întors la viață

căci, știi, murisem pe când tu mai trăiai încă,

ci poate la o altă formă de existență

în care altcineva respira prin mine

în care altcineva îmi bătea în piept

numai iadul era al meu

nu pricepeam cum de-ai făcut șmecheria asta

cum de m-ai făcut să râd

cu un râs care nu se oprește încă 

pentru că restul, cu scosul din iad, a venit de la sine

și-apoi, parcă dăduse o epidemie de iad, de nu se mai oprea

dar nici frunzele de leandru curgând de sus nu se mai opreau

a doua oară chiar că nu mai puteam muri

așa că am rămas cu râsul pe buze

o veșnicie.

Anca Stanciu