În ultima vreme am realizat că Uitarea care lucrează prin labirinturile memoriei mele seamănă izbitor cu angajata unei firme de menaj și salubritate. Nu știu cum sunt uitările voastre, dar a mea cred că-i cea mai nesuferită din lume. E drept că nu poți avea mari pretenții când recrutezi personal pentru o asemenea firmă. Multă bătaie de cap, multă mizerie, condiții grele, degradante, umilitoare de muncă.
În tinerețe, Uitarea asta a mea nici nu-și făcea simțită prezența. O namilă supraponderală sforăia cât e ziua de lungă, tolănită pe o canapea, într-un ungher întunecat. Zic, uite că și pe-aici funcționează practica: „timpul trece, leafa merge!”. Dar mie îmi convenea de minune. Îngrămădeam de-a valma cărțile citite cu sete, peliculele de film văzute și răs-răs-văzute, pozele memorate ale tuturor amintirilor, lecțiile de la școală. Ea, nici măcar nu se deranja să le șteargă de praf! Mai deschidea din când în când câte un ochi doar ca să-l închidă la loc. Eram încântat că totul este la vedere și la îndemână. O ordine desăvârșită într-o mare dezordine. Apoi am început să vin acasă tot mai înnoroiat, să mă dezbrac și să-mi arunc aiurea pieile de cameleon, asudate, pătate și zdrențuite, purtate fudul în diverse roluri ticăloase.
Mă hrăneam cu tot felul de vanități ușor perisabile, ale căror resturi le lăsam în descompunere prin toată casa. Și, când într-un sfârșit n-am mai suportat aspectul dezolant și duhorile, și am trezit-o ca un șef iritat de tândăleala și incompetența ei. Ofuscată, s-a ridicat tunând și bufnind, dirijând brutal cu un pămătuf de praf și răsturnând ca un taifun totul în cale. Voia să mă facă să regret că am trezit-o, că nu-i spun eu când și cum să facă curățenie, că ea cocină mai infectă ca asta n-a văzut, că nu se poate rezolva cu una, cu două, că o să-și dea demisia și chestii de-astea. N-avea nici cele mai elementare noțiuni de profesionalism și de igienă mentală. Începea curățenia cu cele mai infecte zone ale memoriei, apoi, fără să schimbe nici apa, nici mopul, continua să întindă septic toate cele, în toate direcțiile, cu mult năduf, sadism și ranchiună.
A început să țipe, ca orice nătărău care-și dă importanță, că ea decide ce și când să fie uitat, că trebuia să mențin curățenia inițială, că nu mă pot folosi de ea ca să-mi facă treburile murdare. Că poate așa ne-am fi înțeles. Am alungat-o cu excese de mare luciditate, azvârlind cu toate cele după ea. I-am strigat că, dacă nu face cum vreau eu, atunci ducă-se de aici! Dar marea firmă a Uitării nu-și concediază niciodată angajații și, cum avea deja cheile de la toate ușile, i-a recomandat să intre noaptea pe furiș și să-și facă treaba. Atunci, mai mult ca să se răzbune, a început a împacheta furibund tot ce părea mai de valoare. Le îngrămădea în cutii de carton și le căra gâfâind la ghenă, unde le azvârlea cu mare satisfacție. În rest, mizeriile tronau la loc de cinste, motiv de dezgust și depresie pentru mine. Deja îmi părea rău că am alungat-o.
Asta până-ntr-o zi când am văzut un interviu cu o bomboană de bătrân înțelept, cu plete albe și barba ninsă. Deși avusese o tinerețe departe de Dumnezeu, robit de patima alcoolului, a reușit, cu ajutorul Domnului, să vină la Lumină. Interlocutorul credea că-l poate pune în postura sfătosului biruitor de patimi, dar a avut surprinderea să-l audă că se declară... alcoolic! El, care nu mai pusese picătură de alcool în gură de mai bine de treizeci de ani! Foarte calm, bătrânul i-a spus că are vii în minte acele imagini de coșmar, că numai puterea lui Dumnezeu l-a putut elibera și ține departe atâta timp, că el este atât de slab încât îi este mare teamă de ce ar putea face dacă ar fi închis singur într-un magazin de băuturi.
Atunci am înțeles de ce e benefic ca uitarea să fie leneșă și să nu curețe chiar toate mizeriile. Că-i bine să-mi pun mănușile de menaj ale pocăinței și să strâng murdăria, cu toată sila, și să o expun într-o uriașă vitrină ca de muzeu în care să mă privesc, când și când, în oglindă.
Apoi am să mă concentrez în mica parte curată a casei, unde vreau să fac un atelier de fabricat amintiri curate și frumoase, cu neputință de uitat. O să le ținem minte și Tu, și eu.
George Olteanu
Fotografie de Alex Sever / pexels.com