Mărturisire

Atunci când m-au angajat, am fost foarte fericită și ușurată. Plângeam mult, și tovărășia permanentă a morții mă îngrozea, însă treptat am descoperit că mă întăream și că era ca un vaccin. Lacrimile au secat, făcând loc fricii. Frica a apărut încet, pe nesimțite, după câteva situații în care nu mă recunoșteam. Dacă deveneam imună la suferința lor? Dacă faptul că eram de cealaltă parte a baricadei, a oamenilor sănătoși, mă dezumaniza și începeam să-mi pierd empatia și înțelegerea?

Îmi amintesc o situație scurtă. Nu mai știu cum o chema pe acea doamnă. Toată noaptea s-a zvârcolit în brațele suferinței. Treceam deseori pe la dânsa. Îi mai udam buzele, dar în adâncul meu descopeream oboseala. Nu mai înțelegeam bine ce simțea. Aveam impresia că vrea doar atenție.

În altă situație scurtă a fost un bătrânel. Îi ridicasem bara patului. Voiam să-i limitez plimbarea haotică și nebunească pe care-o tot făcea noaptea pe culoar.

Stăteam strategic la răspântia culoarelor și pândeam cu antenele-urechi toate sunetele nopții. La un moment dat, l-am văzut bătrânel târându-se pe culoarul de la etaj. Cum evadase din pat?! Eram indignată. Om neastâmpărat, ziceam eu...

Până să-l ajung, am văzut pe jos ‒ sau mai exact, infirmierul din mine, care tot face curățenie, a văzut o bucată de „ceva”. Bineînțeles!!! Tot zicea ca vrea la baie. A făcut pe jos și nu m-a ascultat să păstreze pampersul pe dânsul!!!

Ce era acea bucată? Un cheag uriaș de sânge. Am lăsat cheagul și l-am urmat speriată. L-am ajutat să se urce în patul care avea bara trasă și pe care-o sărise. Era cam pe la ora 4 dimineața. Până pe la ora 5 a plecat, într-o baltă de sânge.

Mi-a rămas înfiptă în creier lipsa mea de înțelegere. Faptul ca voia obsedant la baie. Nu credeam că va pleca. Mă gândeam că e blocat și poate că are nevoie de o clismă.

Amândoi au plecat dimineața. Doamna aceea a început să verse sânge. Aveam să aflu mai târziu că avea niște varice esofagiene care s-au spart. Cheaguri uriașe, despre care mulți cred că sunt bucăți de ficat. Îi țineam capul ridicat, astfel încât să elimine fără să se înece. Era sânge peste tot. Infirmierul din mine vedea doar mizeria și munca suplimentară pe care trebuia s-o depună pentru a pune totul în ordine.

Atunci am simțit gheața din sufletul meu. Am văzut-o palpabil. Am înțeles că între mine și ei am tras pe nesimțite un zid după care mă ascundeam. Deveneam dură.

Oamenii ăia se zbăteau în brațele suferinței, iar eu eram prea obosită pentru... dragoste si înțelegere.

I-am dojenit pentru că n-au fost cuminți. I-am ținut în moarte de mână, iar eu nu vedeam decât mizeria.

Mi-a fost foarte greu de-a lungul anilor să găsesc un echilibru între dragoste, înțelegere, datorie, oboseală... Alergam între extreme și m-am disprețuit pentru asta.

Nici eu nu știu ce-am devenit acum, la bătrânețe.

Dumnezeu să-i odihnească! Nu le mai știu numele, însă am încredere că Dumnezeu suplinește prostia și împietrirea mea.

Mihaela

Fotografie de Markus Spiske / pexels.com