De Bunavestire îmi amintesc, umil, de neputința lui Dumnezeu. De locul și timpul în care Creatorul își reduce voința și, aproape politicos, așteaptă fiorul din inima mea.
De Bunavestire îmi amintesc, emoționat, de profesorul meu. Ziua aceea, imediat după Bunavestire, noi, niște ochi de adolescenți îmbrăcați în veste negre, aliniați în bănci bătrâne, și degetul arătător al profesorului aruncat spre lustră, unde pâlpâia timid un bec galben, din care curgea o lumină prăfoasă ca o ceață peste catedra bătrână și ea, și-n lumina aceea indecisă vocea lui duduitoare, ei bine, domnilor studenți, Dumnezeu are o limită a puterii Sale. Și noi, încremeniți, adică cum, e ceva ce nu poate să facă Creatorul? Ochii noștri expandați de uluire, pauza elucuțională a profului, exersată pe zeci de generații de studenți, un moment de dramatism de-o teatralitate care te lăsa fără respirație, da, domnilor, nu vă uitați așa perplecși, Dumnezeu se va opri întotdeauna la marginea inimii voastre, așteptându-vă decizia. Ați auzit expresia „dragoste cu sila nu se poate?”. Auzisem, desigur, dar părea așa suprarealist momentul, că în afară de o foială ușoară nimic nu s-a întâmplat în bănci, domnilor, Dumnezeu nu trece limita dragostei creaturii Sale! Așteaptă să vii la El, și nu pentru că n-ar putea să facă încă un pas înspre tine, dar pasul acela ar însemna damnarea omului și reducerea lui la animalitate, la sclavie. Iar dragostea nu înseamnă nici sclavie, nici respect, nici frică. Dragostea e Dumnezeu!
Și când a trântit o dată cu palma de catedră s-au prăbușit în mințile noastre toate gardurile rigidității doctrinare pe care o tocisem la admitere, praf s-au făcut.
Marginea puterii lui Dumnezeu e dragostea liberă a creaturii Sale.
Imaginați-vă, cutremurați-vă: Maria, fecioara din Nazaret, deodată apare un înger-mesager, spunându-i același lucru pe care ni-l spunea proful nostru (Dumnezeu să-i bucure pașii pe potecile Raiului). Maria, adolescenta din Nazaret, și îngerul Domnului așteptând înfiorat răspunsul ei.
Imaginați-vă că vrei să construiești ceva, un gard, o cameră adosată casei tale, un turn înalt din care să privești prin ocheane mari corăbiile care pleacă și vin din porturi cu nume orientale, ai nevoie de o semnătură, un vecin, o autoritate, o instituție care scrutează respectarea legii, o semnătură. Ce e o semnătură? Un accept. Un da, de acord, sunt în acord cu lucrarea ta.
Și acum, imaginați-vi-L pe Domnul puterilor, la glasul Căruia munții se aruncă în mare și stelele încremenesc, Cel care a făcut cerul și pământul, marea și tot ce mișună prin lume, încremenit în așteptarea acceptului Mariei.
Și Maria, înfiorată, spune da, iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău, și îngerul Domnului decolând aplaudând cu aripile de bucurie, da Doamne, aduc vestea cea bună, fecioara din Nazaret o să-Ți facă Fiul om în carne și oase, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
spuneți-mi, nu e aceasta măreț?
Atâta onoare ne-a pus Dumnezeu pe umeri încât putem să-i spunem nu. Și El va ofta și va aștepta, căci timpul este nisipul de pe sandaua Lui.
Fecioara Maria a spus „da” îngerului pentru ca toate femeile din neamul omenesc să aibă dreptul de a spune „nu” lumii, atunci când e fără iubire. A fi creștin înseamnă și asta: să stai la marginea tainei unei femei și să bați timid la ușa sufletului său, așteptând răspunsul cu capul plecat și inima emoționată. Dacă Dumnezeu face asta cu tine, tu nu ai voie să faci altfel cu semenul tău.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu