Una din cărțile pe care spiritualitatea răsăriteană le-a avut mereu în atenție este și „Scara” Sfântului Ioan. Mă opresc asupra ei nu atât de des pe cât aș vrea, dar o fac cu o anumită recurență din nevoia unui minim exercițiu de căutare a trezviei duhovnicești.
S-au scris pagini importante despre această „Scară”, nu am nici o pretenție de a veni cu ceva nou, doar dorința de a o aduce în atenție într-un timp preocupat de tot felul de tipuri de dezvoltare personală, de tot felul de guru spirituali, de o mulțime de informații și rețete mai mult sau mai puțin duhovnicești care au acaparat spațiul public până la refuz, sau de provocările Inteligenței Artificiale pe care o consultăm acum mai ceva ca pe oracolul din Delphi.
În toată această degringoladă media suntem într-un deficit de atenție. Simone Weil vorbea de cauzele de ordin structural ale crizei religiei amintind de declinul atenției, o criză a văzului și a auzului. Tabloul pe care îl sugerează nu are cum să nu te pună pe gânduri: „Percepția este aproape îndopată cu deșeuri informaționale și comunicaționale, cu resturi vizuale și sonore. Ne transformăm în șeptel de consum. Percepția este din ce în ce mai mult condusă de stimuli și dependență. Și, pentru că nu mai face altceva decât să mănânce, ea nu mai poate privi”, căci „numai sufletul care postește poate privi”. În acest sens, atenția contemplativă este esențială pentru privire.
Trăim un timp al digitalizării care accelerează „disponibilizarea” realității. Totul a devenit consumabil și accesibil, iar informațiile, ca stimuli, fărâmițează atenția. Suntem permanent distrași, chiar dacă știm că atenția profundă nu este condusă de stimuli. „Dumnezeu este atenție fără distragere”. Poate, dacă n-am fi distrași, am fi cu Dumnezeu.
De aceea, cred că e necesar să parcurgem cu atenție „manualul” Sfântului Ioan, ca o posibilă cale spre dobândirea atenției duhovnicești. Desigur, vor fi mulți să spună că e un manual adresat monahilor. Adevărat! Dar dorința unei vieți duhovnicești o avem fiecare, pe măsură ce suntem conștienți de aceasta.
Cartea Sfântului sintetizează principiile vieții creștine fără de care expresiile noastre exterioare, participarea la sfintele slujbe, par doar ritual. Atenția de care avem nevoie este, în ultimă instanță, mărturisire. Sfântul ne transmite prin ea nu obligativitatea drumului, ci ne arată exercițiul său, propriile trăiri dobândite în isihie prin stăruință, prin înfrânare, prin post, prin rugăciune și priveghere. De fapt, este jurnalul vieții sale, care continuă tradiția unor autori anteriori precum Evagrie, Origen, Grigore Dialogul și Efrem Sirul.
Cele treizeci de trepte ale Scării sunt o invitație la introspecție duhovnicească, la o formă de asceză benevolă spre ținta pe care ți-ai ales-o în mod liber și voluntar. Cred că doar fiind atent la acest tip de prezență lucrătoare a sinelui poți dobândi ceva din bucuria întâlnirii cu Domnul, care nu mai e simplă declamare a unor idei pe marginea unei doctrine însușite la nivel teoretic, ci însăși viața în Hristos.
Părintele John Mack, în cartea sa „Cale către cer. O tâlcuire pentru cei din lume a Scării Sfântului Ioan Scărarul”, ordonează cele treizeci de trepte în trei grupe, corespunzătoare celor trei etape în calea către Dumnezeu:
1) lepădarea de lume, care aduce cu ea lepădarea de viața deșartă, despătimirea și înstrăinarea;
2) practicarea virtuților − sau mai bine-spus viața ascetică −, care se concentrează pe două direcții: prima exersează virtuțile fundamentale (ascultarea, pocăința, pomenirea morții și plânsul de bucurie făcător), iar a doua, lupta cu patimile. Aceste patimi sunt organizate și ele în trei grupe: patimi sufletești (mânia, ținerea de minte a răului, clevetirea, multa vorbire, minciuna și lenea sufletească); patimi trupești (lăcomia pântecelui, desfrânarea și iubirea de arginți), și patimi sufletești (nesimțirea, frica lașă, slava deșartă și mândria);
3) unirea cu Dumnezeu sau viața contemplativă, care cuprinde liniștirea, rugăciunea, nepătimirea și iubirea.
Privind complexitatea structurii „Scării”, ți-e aproape imposibil să crezi că ai vreo șansă să-L mai descoperi pe Hristos pe această cale. Într-o lume din ce în ce mai lipsită de atenție contemplativă, este extrem de greu sǎ transfigurezi mundanul. E nevoie de dorințǎ și de schimbarea vieții. Scărarul ne amintește că un creștin este cel care-L urmează pe Hristos prin cuvinte și fapte, și crede cu o cugetare dreaptă și neprihănită în Sfânta Treime. De fapt, scopul „Scării” este unul hristocentric – de a-L avea pe Hristos pururea în inima noastră, pe cât îi este omului cu putință.
Și nu cred că putem ajunge realmente la această stare fără a lucra la despătimirea inimii de grija lumească, de egoism și de „înălțarea care urmează ascultării”. Pentru omul din lume, nu solitudinea este calea, ci arta de a nu renunța la Dumnezeu din pricina legăturii cu oamenii, fapt ce mi se pare infinit mai greu.
Ar fi foarte multe de scris despre fiecare treptă a „Scării”, dar m-aș rezuma aici la câteva cuvinte despre ascultare, o treaptǎ esențială în urcuşul duhovnicesc.
Într-o lume care aude dar nu ascultă, acestă virtute a devenit esențială. Astăzi percepem lumea în termenii informațiilor, iar informația se transformă într-o nouă formă de existență, ce nu mai face apel la nici o instanță morală. Omul nu mai pare interesat de dialogul cu lumea; îi sunt suficiente rețelele de socializare, pe care navighează fără identitate proprie şi fără nevoia de a-şi face prieteni, pentru că aceasta ar însemna implicit ascultare și relaționare.
Una din definițiile Sfântului Ioan tulbură omul contemporan: „Ascultarea este omorârea mădularelor printr-o cugetare vie. Ascultarea este mișcarea de neînțeles, moarte de bunăvoie, viață neiscoditoare, primirea primejdiei fără grijǎ, răspuns necăutat în fața lui Dumnezeu, netemere de moarte, neprimejdioasa plutire pe marea vieții, călătorie în somn”. Deși pare un limbaj mai degrabă poetic, Sfântul concentrează în puține cuvinte o diversitate de trăiri care-i propun celui interesat de viața în Hristos sǎ renunțe la existența egoistă în favoarea comuniunii de iubire, născută din relația cu aproapele, filtratǎ mereu de introspecția sinelui în raport cu Domnul.
Sfântul numește ascultarea „mucenicie”, fără de care nimeni din cei împătimiți nu va vedea pe Dumnezeu, iar formele de mucenicie sunt multiple și diverse în vremurile noastre. Forma cea mai simplă de la care am putea porni este cea de a face ascultare de cei din casă, de a fi atenți la nevoile lor, de a-i asculta auzindu-i, de a nu transforma posibilul dialog în monolog, de a-i asculta pe cei de la muncă fără a le judeca deciziile, de a fi de folos aproapelui în nevoile lui cele mai banale, de a fi prezenți în viețile celorlalți cu discreție, fără a le anula în vreun fel libertatea.
De ce am avea nevoie de ascultare? Profilul creștinului autentic are, în ADN-ul lui, dorința de sfințenie, ce presupune exersarea răbdării prin tăierea voii proprii și prin lepadarea de orice judecată. Fără acest exercițiu mi-e foarte greu să cred că omul a înțeles realmente ce ne cheamă Hristos să fim. Doar prin ascultare putem depăși crizele mândriei care ne stăpânesc continuu, devenind sursa prăbușirilor duhovnicești. Iar pentru aceasta avem nevoie de voințǎ, de sens duhovnicesc și de exercițiu. Nu întâmplător o numea Sfântul Ioan „mormânt al voinței și înviere a smereniei”.
Într-o lume consumeristă pe toate palierele existențiale, exercițiul ascultării devine vital în recuperarea dimensiunii lăuntrice care ne poate apropia de chipul evanghelic al lui Hristos.
De aici începe urcuşul.
Părintele Cristian Muntean
Fotografie de Danik Prihodko / pexeles.com