Logo

Mângâietorul de suflete, Sfântul Dionisie de la Colciu

Data Publicării

Ce-o mai fi și asta, mângâietorul de suflete?! Mai există așa ceva în lumea de astăzi, care te mângâie cu toiagul pe spinare? Și pe ce planetă o fi Colciu, că-ți strivești limba în gură numai cât îi pronunți numele? N-o fi totul doar o poveste închipuită, numai bună de adormit pruncii în noaptea de Crăciun?

Totuși, pare o carte serioasă. Uite, scrie roșu pe alb cine a editat-o, cine a ilustrat-o... Hmm, sunt chiar reușite desenele! Iar pe bătrânelul ăsta orb de pe prima pagină parcă l-am văzut pe undeva, prin niște filmulețe. Zicea ceva despre nu știu ce ifos, dar cred că vorbea de alții, că el grăia simplu, nu mi-a părut a-și da ifose...

Hai că devine interesant! Uite ce scrie la pagina 3: „Fără îndoială știţi și voi cât este de greu să fii trist, să faci greșeli, să te descurajezi și să te simţi singur. Oare nu e o minune să întâlnești atunci pe cineva care să te înţeleagă și să te mângâie cu bunătate, fără să-ţi reproșeze nimic?”. Ba bine că nu! Da’ unde să găsești un astfel de cineva? „Ei, un astfel de om era Părintele Dionisie! Întâlnirea cu el era întâlnirea cu Dragostea. Oricât de întristat ai fi fost, te mângâia. Oricâte păcate i-ai fi mărturisit, nu te judeca. Îţi dădea curaj, îţi dădea aripi, îţi dădea bucurie. Te iubea”.

Gata! Dacă am dat de Iubire, nu mai despic firul în patru. Fie ce-o fi, o să citesc! Cine are iubire e om mare și merită să-l cunoști. Și-apoi, chiar n-o să mă plictisesc. Văd pe aici niște pisici, un măgar, un pustnic peticit cu niște mături în spate... Uite și-o cratiță cu mâncare plină cu viermi – pesemne și-a vârât necuratul coada unde nu-i fierbea oala! Iată și o arătare ciudată tămâind cu fum negru prin biserică, și o odaie în care a ars tot, dar icoana Maicii Domnului e întreagă... Altă tărășenie: un om șade sub ploaie torențială, dar în jurul lui e uscat... un măgar se oprește din goană când în fața lui de proțăpește Sfântul Gheorghe. Ei, cartea asta e chiar un regal: iată că la masă cu călugării stă Regele Charles al Marii Britanii – ce i-o fi lipsit acasă de-a venit prin pustietățile astea?! În fine, ca la tot sfârșitul, este și un sicriu, dar în jurul lui e lumină, și ceva ca un fluture se ridică dinăuntru și zboară la Cer...

 Ceva-ceva am priceput eu așa, pe de-a graba, dar nu știu să vi le pun frumos, cap la cap, ca la școală. Așa că am să mă apuc să citesc în tihnă și vă mai scriu după aceea.

Sau n-ar fi mai bine să citiți singuri și să îmi scrieți voi mie dacă v-a plăcut?

Dincolo de monologul șugubățului de mai sus, „Mângâietorul de suflete” este o carte serioasă. Pentru copii cu vârsta și copii cu inima – adică pentru toți. Cuprinde viața pe scurt, zugrăvită în întâmplări și imagini, a unui mare rugător român ce s-a nevoit la Athos și răspândește duhul plin de dragoste al unui om care și-a lărgit inima ca să-i încapă pe toți. Și încă mai este loc pentru fiecare dintre cei ce se vor apleca peste file ca să-l cunoască...

Aceasta era taina duhovniciei Părintelui Dionisie: în ochii lui, oricâte păcate ai fi făcut, rămâneai preţios ca om. Se apropia de suflete cu gingășia cu care Hristos Se apropiase odinioară de femeia desfrânată, de vameși și leproși. Nu spunea pe nume patimilor care te stăpâneau, ca să nu te rănească sau să te descurajeze, dar nici nu te lăsa în păcat. Spunea blând ce trebuie făcut și-l ascultai pentru că simţeai că-ţi voia binele.

Avea marele dar de a-i face pe oameni să-și deschidă inima înaintea lui. Părintelui Dionisie îi puteai spune orice, fi indcă simţeai că nu te va judeca! Era atât de bun, încât te topea cu dragostea lui, te copleșea cu atenţia lui, te cucerea cu smerenia lui.

Era și un neîntrecut vindecător al celor deznădăjduiţi. Micșora proporţiile exagerate pe care oamenii le dădeau propriilor greșeli și le insufla curaj zicând adesea: „Ei, prin asta am trecut și eu!”.

În preajma Părintelui, nicio problemă nu era fără ieșire, nicio greutate nu era de netrecut, nici chiar lucrurile rele nu mai erau rele câtă vreme trăgeai din ele o învăţătură bună și te smereai.

Cu toate că era înzestrat cu atâtea daruri, Părintele era foarte firesc în purtare. Nu avea nimic spectaculos, nu spunea vorbe nemaiauzite, nu muta munţii din loc. Dar tocmai aceasta era minunea: că lângă un om ca toţi oamenii, ba chiar unul simplu și nu foarte învăţat, aflai ceea ce nu găseai în lumea toată – bucuria de a nu te simţi singur, mângâierea de a te ști înţeles și iubit. 

Fragmente din cartea „Mângâietorul de suflete, Sfântul Dionisie de la Colciu”, Editura Bonifaciu 2026



Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!

Lasă un comentariu