Toți dorm. Este deja ceasul binecunoscut al fiecărei zile. Ceasul de taină, ceasul când liniștile își deapănă poveștile Duhului, iar amintirile zilei se prefac în lacrimi. Uneori lacrimi zâmbitoare, când inima îi vede în simțiri alegând prin curte, când Gheorghe intră cu păpădia în bucătărie și spune, cu graiul lui stâlcit: „Păntu tcine, mama!”. Și, odată cu el, se strecoară și primăvara în miresme de zarzăr... Sau când Maria intră cu hoverboard-ul în cameră și se revarsă efectiv peste mine: „Mamaaaa, tu ești acasă!”. Mereu spune asta. Dar azi a continuat: „...pentru că ești iubire!”. Doamne, Doamne, veșnic să trăiască! Întru Tine! Să nu se stingă, Doamne, strălucirea inimioarei care simte astfel! Și glăsciorul ei de zori de zi să răsune mereu așa, curat, aducând pururea raze de lumină în orice piept de om!
Apoi amintirile zilei își trăiesc alte anotimpuri în pieptul meu, cu toamnă târzie și dor nătâng, cu nădejdi frânte și vise fără aripi. Ei... ceilalți, când au crescut?! Cine a furat timpul? Timpul acela al fericirii fără nume, timpul când încă îmi spuneau, cu toată ființa, „Mama!”. Ieri era prea ocupat să răspundă la mesaj... apoi nu l-am mai deranjat. Iar azi... probabil a și uitat că i-am scris. De câtă vreme nu l-am mai văzut? Cine mi-a furat copilul? Doamne, Tu Singur știi: unde e copilul meu, al Tău? O fi oare încuiat în fundul vreunei temnițe din adâncul lui de-acum, când, bietul, rătăcește ca într-un delir febril? „Scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău!”. Îl iubesc atât de mult, încât strig către Tine unită cu el... strig ca pentru mine... mai adânc decât pentru mine, de care am uitat parcă demult...
Și uite-așa mai trece o clipă, un an, un veac... țesând la fiecare dintre ei, luându-i iară și iară la rând pe fiecare, cu doruri și zâmbete, cu dureri și zdrobiri, cu neputință și lașitate, cu încăpățânarea de a crede! De a mă atârna cu înfrigurare de câte un cuvânt al Tău!
Și realizez astfel că ceasul acesta nocturn m-a prefăcut, pe când nici nu știam, în candelă. Candela familiei mele, a neamului meu, uneori. Pe când ei dorm și nimeni nu știe, mama bântuie cu doruri și năvalnică bătaie de inimă, alteori cu tihnă revărsată pe ochișori și obrăjori, fiecare cameră, fiecare pătuț...
Și arde − candelă vie, cu bob de lumină în căuș, uneori mai mocnit, alteori tresăltând în pâlpâiri, iar cel mai adesea tainic... tainic de tot...
Căci tainei i-a dăruit Domnul harul acesta, al metanoiei... al metamorphosei... De ce Tainele Bisericii se numesc „Taine”? Pentru că sunt tainice − smerite − și lucrează pe când nici nu știm, în adâncurile și ascunsurile omului. Sunt de neexplicat în cuvinte omenești, rămânând taine... Taine...
De aceea socotesc că mama este chemată să rămână candela de taină a căminului său. Când fiecare doarme, ori rătăcește, ori nu bănuiește, candela pâlpâie precum o taină în miezul casei... iar taina aceasta, a lacrimilor și arderii mamei pentru fiecare, va lucra harul pe care ea îl țese ori îl deapănă în frământarea bobului de lumină, va lucra în adâncurile copiilor ei, ale soțului, ale neamului.
Uneori, uleiul candelei devine rânced și greu de ars, și mă gândesc cu groază de iad: „Ce va fi, Doamne, dacă se va stinge candela?! Ce va fi?!”. Iar neființa se strecoară în inimă ca un nemilos ger! Din neunde răsar atunci clipele durerii. Acele dureri ale facerii, clipele de oboseală și viață nouă deopotrivă... Ochișorii albaștri care priveau în tăcere lumea din păturica bleu și, odată cu ei, îmi țâșnește din piept zbuciumul acela anume, zbuciumul iubirii de mamă, clocotul fără de odihnă care traversează cerurile și văzduhurile prefăcându-se în „Doamne!”. Cred că deja e prea departe spus că „se preface”. Mai degrabă este!
De-ar fi să uit (căci cu vârsta văd cum de-mine-mult-urâta uitare mă pradă), aș vrea să nu uit niciodată cele ale Harului și cele ale maternității. Și cum mă cheamă, de-aș uita, să nu uit de Tine și de zbuciumul acela când l-am luat dintâi în brațe, când îl alăptam cu doruri de Rai și cu neliniști stranii, pe care numai mama le știe, pentru că iubește ca o nebună făpturica aceea nevinovată și fragilă, bobocul de viață care ne unește cu Tine!
A, am uitat să vă previn! Am o meteahnă. Nu prea pot vorbi la persoana a treia despre Domnul. Nu pot. Când o fac, mă forțez − și mă prefac, de fapt. Pentru mine, Domnul nu poate fi un El, ci un Tu. De aceea, imposibil ca în fluxul revărsării mele în cuvinte să nu apară împreună-părtășia cu El, să nu mă trezesc vorbind, de fapt, cu El, Jurnalul cel mai intim al vieții mele. De aici alternanța de la vocea lăuntrică la Tu, Domnul meu, când toate, toate devin rugăciune.
De aceea spun, de-ar fi să uit și cum mă cheamă, de Tine, Cel Viu, să nu uit, și de cele ce m-au unit cu Tine! De hohotul iubirii materne care, în pieptul meu, rugăciune este și rugăciune țâșnește!
Maria Tudor
Fotografie de Daria Borisenko / pexels.com