Mama Brâncovenilor

„Într-o joi, de dimineață,

Zi scurtării lui din viață...”

Balada Brâncovenilor îmi răsună neașteptat în urechi, așa cum o cântam an de an, alături de copii, în ziua lor de prăznuire.

Sunt pe fugă. Ca noi toți, în mai toate clipele vieții noastre. Nu e joi, e marți.

Cu un bebeluș în cărucior și un copil de mână, pe care trebuie să-l duc la ora de muzică, facem un mic ocol și trecem pragul bisericii din centrul orașului. E deschis. Îl iau în brațe pe cel mic și intrăm.

Preț de câteva clipe. În care alergarea se domolește și respirăm alt aer.

Nu e slujbă, dar sfinții sunt acolo. Ne privesc adânc din icoanele lor. Ei, care au biruit timpul, pe noi, care ne încăpățânăm să alergăm haotic sub vremi.

Maica Domnului, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Efrem cel Nou...

Și trecem și pe la icoana Brâncovenilor.

„Brâncoveanu se scula

Barba albă-și pipetăna...”.

Cel mic se foiește și nu mai are răbdare. Cea mare mă întreabă grijulie:

- Mama, mergem?...

- Mergem, scumpa mea. Ne închinăm și mergem. Stai liniștită, ajungem la timp.

Privesc din nou spre chipurile Brâncovenilor. Sfântul Voievod Constantin cu cei patru fii ai săi și sfetnicul de taină. Și, pentru prima oară, gândul îmi zboară dincolo de mucenicia lor de neînchipuit, către cea care nu e zugrăvită în icoană, dar pe care o simt totuși acolo, alături de ei. Maria Brâncoveanu.

Cum era oare, MAMA Brâncovenilor? Ce fel de super-femeie trebuie să fi fost aceasta?

Ce fel de mamă de a reușit să-I aducă bunului Dumnezeu și omenirii întregi un asemenea dar?

Îmi pun în gând să aflu mai multe despre cea care a rămas în istorie drept „Marica” Brâncoveanu, așa cum o alintau de mică. Îmi iau copiii și ieșim. Reintrăm în vârtej, îndreptându-ne spre ale noastre.

Dar inima mea a rămas încă la ea. La Marica. Ce fel de mamă era ea? Mamă a unsprezece copii. Șapte fete și patru băieți, în decursul a 22 de ani. Dar ce inimă bătea în pieptul ei, și cât de adâncă și de statornică îi era legătura cu Domnul, de a reușit să crească așa copii drepți și tari în credință? Care să nu se lase amăgiți, înșelați, deturnați de la drumul lor cel adevărat nu de presiunea grupului, de mirajul plăcerilor, de fumurile mândriei și de vremelnicele realizări, dar nici măcar de amenințarea cu moartea!

Cum a reușit să rămână în picioare, cu mintea întreagă, nerăzvrătindu-se împotriva Cerului, după ce și-a văzut soțul și băieții uciși de cei fără de credință? Cum a putut să se adune, să trăiască, să meargă mai departe cu așa o suferință în suflet? Să se ocupe, după întemnițare și exil, de refacerea averii familiei și de educația nepotului Constantin? Când, uite, pentru noi e adesea împovărătoare ziua însăși, cu toate ale ei. Cu lecții, mâncare, miorlăieli, mormane de vase și de rufe, oboseală, alergătură și toate cele...

Marica, oare, cum putea? Unsprezece copii.

Citesc despre viața ei. A fost un excelent administrator al averii familiei Brâncoveanu, al activităților de pe moșiile lor și al banilor încasați. Alături de soțul ei s-a dovedit o mare finanțatoare și susținătoare a învățământului și culturii. Au ridicat mănăstiri, biserici, au tipărit cărți pentru hrana duhovnicească a poporului. Atâtea lucruri de făcut. Și unsprezece copii!

A fost un om inteligent, onest, drept, vertical. Dar și modest, cu siguranță.

Mi-o închipui caldă, dar fermă, armonioasă, fără fumuri, răspândind căldură și încredere. Chivernisindu-le pe toate ca fiind ale Domnului și înapoindu-I-le Lui, în chip de prinos.

Și răspunsul mi-a venit, citind încă o dată, dar cu alți ochi acum, Acatistul Sfinților Brâncoveni:

„Bucurați-vă, căci dulceața cea negrăită a Sfintelor Scripturi ați aflat;

Bucurați-vă, căci cu osârdie, ziua și noaptea, din izvoarele lor v-ați adăpat...”.

Aceasta trebuie să fi fost taina! Hrana cu care i-a crescut pe toți unsprezece! Cheia! Răspunsul la întrebarea mea chinuitoare: Cum a reușit?

În iureșul multelor responsabilități cărora și ea trebuia să le facă față. Luptându-se cu același timp nemilos.

Dar CREZÂND! ARZÂND! Luminând inimile lor din trăirea inimii ei. Avându-L pe Dumnezeu ca sprijin și scop în toate.

Și roadele nu au întârziat să apară:„Bucurați-vă, căci călătoria ați săvârșit și la limanul ceresc ați sosit;Bucurați-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credință bine v-ați nevoit!”.

Și nu doar că s-au nevoit pentru credință, ci cu dragoste s-au și jertfit.

După o domnie de un sfert de secol, în ziua în care împlinea șaizeci de ani și în al patruzecilea an al căsniciei sale, Sfântul Voievod Constantin împreună cu cei patru fii și credinciosul lor sfetnic au fost chemați să treacă biruitori pragul Împărăției pentru a cărei slavă luptaseră întreaga viață:

„Cădeau ca spicele sub seceră capetele copiilor domnești și al credinciosului Ianache sub ochii voievodului, din care curgeau pârâiașe de lacrimi pentru nespusa durere vremelnică și apropiata fericire veșnică. Dar în inima lui vitează răsunau cu putere cuvintele proorocești: «Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu»”.

Și inima lui Brâncoveanu bătea în același ritm cu inima străpunsă de sabie a Maricăi:

- Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu!

Căci pentru aceasta i-a crescut. I-a văzut ajunși la liman.

Nu chivernisiți și realizați, ci mântuiți. Întorși ACASĂ.

Și de aici, pesemne, puterea ei de a-și continua, neclintită, mucenicia, până când Domnul va fi hotărât să o ducă și pe ea înapoi lângă ei toți.

Sfântă Marica Brâncoveanu, roagă-te pentru noi și copiii noștri!

Aniela Târnaucă