Înaintea icoanei sale, inima este învăluită de o puternică mireasmă de crin și de simțirea harică a pururea Fecioarei, de Dumnezeu Născătoarea. Aș dori atât de intens să o cinstesc mai mult, mai adânc, să slăvesc cu adevărat preasfânta ei prezență! Să o laud așa precum este, mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii... nu doar cât poate mintea mea îngustă să cugete.
Când mă gândesc la ea, aidoma se preînchipuie în inimă o cetate stătătoare, luminoasă, harică! Înlăuntrul Cetății locuiesc fericite și pline de încredere familii evlavioase, mame și prunci, copii de toate vârstele alergând pe pajiști, bărbați și femei întorși din calea păcatului, feciori și fecioare din toate veacurile, mănăstiri întregi cu mâinile întinse către Cer, biserici dimpreună cu slujitorii lor, cerul senin, senin foarte, și toate strălucind de pretutindeni în lumina albă a Panaghiei!
Câte suflete a salvat și acoperit! Toate sunt cuprinse înlăuntrul său ca într-o Cetate neclintită de pe întinsele măguri ale Raiului!
Iar ea, ea Însăși... nu poate fi rostită în cuvinte... Dăinuie zâmbetul ei din văzduhul senin, dăinuie Sfântul ei Acoperământ, însă ea... doar Har, mireasmă, adiere a Duhului Sfânt, rugă, metanie duhovnicească, umilenie, smerenie necuprinsă, iubire de nespus, adânc luminos, și iarăși iubire, nestinsă iubire, dor înlăcrimat, blândețe, norul taboric, isihie... Isihie... O, preadulce isihie, Panaghia...
Oricât de mult aș iubi-o pe Maica lui Dumnezeu și a noastră, nu pot grăi despre ea. Socotesc că, datorită preamarii smerenii ce o caracterizează, căci însăși a preferat a se învălui în tăcere, numai binecuvântările cele către Domnul ni s-au păstrat, și cuvântul – Faceți toate câte vă va spune! – care este, de altfel, esențialul.
De aceea, o asociez mult pe Maica Domnului cu însăși rugăciunea. Acea rugăciune descopciată din marginile cuvintelor, miezul Harului și clipa de una cu Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Asemeni prezenței Maicii Domnului – fără dantelării, ci doar atât de delicată simțire, atât de fină pulbere de har și sfințenie, încât nu o poți nicicum „prinde” cu vreo lungime de undă omenească, deși om a fost. Omenescul nostru este, însă, cazon, păgân parcă, față de aproprierea sa. Și totuși, aceste suflete, întru totul omenești, cu toate slăbiciunile firii, sunt iubite și izbăvite de ea. Sunt chemate la Cina Fiului său, sunt înfiate, din pământ, ca fii ai Cerului.
Preacurata, Preafrumoasa și Prealuminoasa Născătoare de Dumnezeu și Panaghia!
Maria Tudor
(fragment dintr-un text publicat întâi pe doxologia.ro)