Sunt pentru că ești. Pentru că, acum aproape 23 de ani, te-ai hotărât să mă primești în tine, să-mi sapi un cuib în interiorul tău, golindu-te în parte de tine însăți, aducând jertfă binemirositoare bucățele de tămâie din libertatea ta. Doar pentru mine. Exist doar pentru că ai avut curajul nebun să devii mamă. Pentru că într-o zi ai zis ce-ar fi dacă...?, și ai decis să-ți împarți trupul cu mine (și mai târziu hainele, încălțămintea, șamponul, cărțile, cana cu cafea, cupa de înghețată, povestea vieții, nedumeririle). Timp de nouă luni ți-ai înjumătățit aerul, hrana, liniștea, intimitatea, somnul, bătăile inimii – te-ai frânt în două și mi-ai dat infinită zeciuială din toate ale tale. Iar El ți-a întors înapoi înmiit. Dar eu, eu ce dar pot să-ți dau la schimb pentru tot ce mi-ai dat? Dacă tu n-ai fi, eu nu m-aș povesti...
Carnea ta e carnea mea. Sângele tău curge prin mine ca Dunărea vărsându-se în Marea inimii mele – nu Neagră, ci Înălbită de rugăciunea ta de mamă, care sparge cerul și care m-a ținut în viață de atâtea și atâtea ori. Castanul părului tău l-ai altoit și prin pletele mele. Mâini. Degete lungi, de pianistă, calde și mângâietoare ramuri de alun. Brăzdând lunca din dosul palmei, subtile râuri albastre-verzui pulsând sub piele valuri de hematocite nepieritoare. Atâtea bătăi pe minut câte are romanța cântată de femeia româncă, arhetip nestrămutat ce sălășluiește în noi toate, plimbându-și cu mersu’ legănatu’ dorurile de la una la alta. Mă uit la mâinile mele, și le văd pe ale tale. Știu că de la tine le am – pe astea chiar le-a tras Dumnezeu la imprimantă. Mereu m-au fermecat mâinile tale. Ale tale mâini. „Frumoase mâini”, vorba lui Blaga, „cum îmi cuprindeți astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri”, și cum mi l-ați cuprins dintotdeauna, indiferent cât de mult v-a speriat necunoscutul ființei mele, atât de bine ascuns în pieptul tău de fapt, mamă.
Dumnezeu m-a plantat bulb lângă sufletul tău, lăsându-ți ție rânduiala de grădinar, însă fără manual de instrucțiuni. Așa cum au știut, mâinile tale, frumoasele tale mâini m-au adăpat cu apa vieții și m-au așezat în Lumină. Tu mi L-ai adus pe Hristos, m-ai picurat în palma Lui, fie și bâjbâind, fără să știi prea bine ce faci, învățând odată cu mine – două copile amândouă, copilele Lui. Îmi ești mamă pe de-o parte, dar și soră ‒ întru Hristos.
Din tine sunt, dulce mamă, tu ești ușa prin care Dumnezeu m-a vârât în această lume. Pântecul tău mi-a fost întâia biserică, rampa mea de lansare către mântuire – „spre Tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu” (Psalmul 21:10). Tu ești întâiul templu, întâia mea euharistie, în care m-am împărtășit de materia brută pentru devenirea mea. Cu El ai complotat, pe atunci poate fără să-ți dai prea bine seama. El ți-a fost complice la nașterea mea. Mai ții minte?
Erai tânără la trup – că-n veșnicia în care trăiești acum, încă fiind în lumea aceasta, tinerețea sufletului nu ascultă nici de rid, și nici de ghioceii de la tâmple; ca frunza bradului sfidează anotimpurile cronologiei de mult depășită, dată peste cap și vărsată-n inimă, pironită-n cuie pe Golgota de Complicele nostru acum două mii și-oleacă de ani. (Doar te-ai prins și tu că El a creat barierele logicii zâmbind ghiduș, sub-sprâncenat, cu iz de subînțeles în colțul gurii, numai ca să ne provoace să le topim hexagoanele de „STOP” în cuptorul inimii, iar din ele să ne construim aripi și să ne înfrățim cu serafimii. Adevăr sau provocare? – Adevăr cu provocare, Doamne, provocare în Adevăr!)
Erai la vârsta pe care, prin tine, Dumnezeu mi-ai dăruit-o mie acum, ca la jocul de ștafetă. La mare cu tata. Pe când nu erați decât voi. Eu și frații mei nu ne transferaserăm și în gândul vostru – încă trăiam doar în gândul lui Dumnezeu. Și pe plajă ai văzut o fetiță, un pui de om cu piele ciocolatie, cu păr încrețit de prea mult râs și vis, îmbuteliate într-un corp prea mic – amestec carbogazificat de stele căzătoare și urcătoare, atât de neastâmpărate, încât trupul nu le putea menține înăuntru, văzându-se nevoit să le elibereze prin cârlionți turmentați de atâta viață.
Atunci s-a produs transferul. El ți-a întins momeala. Și sufletul tău a mușcat. Ai profețit. În dialogul din inima ta, ai spus: „Așa aș vrea să am și eu o fată!”, și poate n-ai realizat, dar Lui I-ai spus. De aceea spun dialogul din inima ta, și nu monologul, cum ar putea părea a fi la prima vedere, și cum probabil credeai și tu atunci că e. Pentru că, la auzul gândului tău, Dumnezeu și-a palpitat valurile oceanului de iubire în tsunami de zâmbet victorios, a râs solar cu nebuloase, scoici și anemone, și a strigat: Da! Asta-i fata mea deșteaptă! Imediat ai prins-o! „Fie ție după cum voiești!” (Matei 15:28). Și am apărut eu. Aidoma cererii tale de prematură rugăciune, întru toate cum ți-ai dorit atunci pe plajă, afară numai de părul creț. Asta ca o notă umoristică de mister a lui Dumnezeu, ca să nu-mi dea de gol din prima entuziasmul cosmic acidulat cu vise și visuri, ce-mi electrizează fiecare por. Dar „cercetați și veți afla” (Matei 7:7), vorba ceea.
Te-am văzut de curând prin geamul de la bucătărie, pe când ieșeai din casă în fugă, să ajungi tu știi pe unde, opintindu-te în loc din ritmul tău, desprinzându-te o clipă din timpul muritorilor ca să le faci cruce florilor proaspăt răsărite din grădină, șoptindu-le în gând rugăciuni de bună-dimineața... Și mi-a venit să plâng pentru sufletul tău de lalea, peste care face cruce Dumnezeu la fiecare răsărit de soare, că doar de la El ai învățat și tu trucul ăsta, altfel nu-mi explic.
Mama mea, zâna bună a primăverii! Mama mea cu inimă de căprioară! Delicat de puternică, cristalină și curată ca lacrimile pe care-ți mulțumesc că nu le mai ascunzi de mine, pui ai tânguirii Maicii Domnului, ale cărei prelungiri în timp și spațiu suntem noi, femeile creștine. Ce binecuvântare mai mare să fi putut să cer vreodată decât să mă nasc femeie, și peste toate și româncă?! Tu-ți dai seama, mamă dragă, ce mi-ai dat? De fiecare dată când mă gândesc, mă copleșește și, topită de recunoștință, mă întreb: oare se poate muri de la prea multă bucurie...?
Mamă – ceresc cuvânt! Îți mulțumesc pentru toate greșelile pe care le-ai făcut cu mine, pentru scobiturile sculptate-n ființa mea de neștiința atotdăruitoare a iubirii tale de început de drum. Mi-ai pregătit golurile în care avea să Se toarne Dumnezeu, întregindu-mă cu Frumosul Lui, reconstruindu-mă pentru nemurire, inundându-mă cu Adevăr. Lui I-ai făcut loc, lărgind din ce în ce mai mult scorburile egoismului meu, pe care mai avem puțin și-l smulgem din rădăcină, noi două amândouă! Mama mea, salvatoarea mea de mine însămi! Tu ești dalta cu care Dumnezeu m-a șlefuit cel mai dureros, adică cel mai frumos. Cel mai mântuitor.
Îmi cer iertare că deseori nu știu să-ți arăt cât te iubesc. Cred că nici chiar eu nu sunt în stare să accept cât de mult te iubesc. Mă doare adevărul izbitor-iubitor pe care Dumnezeu mi-l rostește prin tine, și pe care mă încăpățânez să-l primesc, pentru că asta înseamnă să recunosc că greșesc. Și mi-e greu. Tu nu mă minți frumos, nu-mi gâdili mândria; ești cea mai veritabilă și limpede oglindă, oglinda a tot ce nu accept că e despre mine, cu ramele-ți întinse a îmbrățișare și a răstignire, în care mi-e cel mai dificil să mă privesc. După Dumnezeu, tu mă dori cel mai tare, pentru că tu ești cea care mă iubești cel mai mult, după El. Pentru că sunt ruptă din tine. Pentru că mă uit la tine și mă văd pe mine.
De ce ne dezlănțuim monștrii cei mai sălbatici cu oamenii cei mai dragi? De ce credem că ni se cuvine iubirea lor? Doar pentru că simțim tacit lipsa de condiționare a dragostei cu care ne spală răutatea supurândă, cu care se lasă plesniți de biciul neiertător al „atotștiinței” și al „dreptății” noastre, înseamnă că trebuie să-i luăm de-a gata? Ah, hâdă cădere a omului, cum am desfigurat sfințenia pentru care am fost creați, și cum ne separăm prostește unii de alții, apărând greșit poarta minciunilor cangrenate cu care ne drogăm liniștiți, uitând că jucăm la cealaltă echipă, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății” (Efeseni 6:12), împotriva răului din noi! Iartă-ne, Doamne, și iartă-mă, mamă!
Nădăjduiesc și mă rog mereu ca toate zgârieturile cu care spinii mei ți-au crestat sufletul să-ți fie spre mântuire. Mă mângâi cu gândul că, prin toate încleștările în care Dumnezeu îngăduie să ne scăpăm mânia din frâu, ne zidim una alteia omul adevărat, lăuntric, hristocentric. Ne culcăm la pământ egourile, ca să triumfe, unite, sinele noastre. Când doi se ceartă, al treilea câștigă, știi cum e... Ți-am îngreunat crucea ca să primești mai mare cunună ‒ a fost un pact încheiat inconștient cu voia Lui. Știu că a durut, și-mi părea rău, dar acum îndrăznesc să spun că-mi pare bine.
Te iubesc. Mulțumesc, iubita mea. Mama mea. Mămuca mea.
Mamă, ești mai frumoasă ca o duminică fără sfârșit... (Mircea Micu, Mamei).
Ana Bănică