Voi ați văzut macii vara asta? Așa-i că sunt mai roșii ca niciodată? Sau poate verdele care îi inundă din toate părțile îi face să pară atât de vii...
Îi priveam zilele astea cum se răsuceau fragili în vânt, cu poalele lor ca o țesătură translucidă de mătase roșie, și mi se strângea inima de frică. Îmi venea să alerg la ei și să-i cuprind în căușul palmelor, să-i apăr de ielele nebune care călăreau văzduhul ce se pregătea de furtună. Dar n-aveam destule căușuri să-i apăr pe toți de urgia naturii. Și-mi venea să-i strig vântului să se oprească. Dar nici vântul nu se oprea, nici macii nu se sfâșiau. Se răsuceau delirant, aproape desprinzându-se de pământ, se plecau frânți printre ierburi, spre praful țărânei, pentru ca, o secundă mai târziu, să-și fluture iar brațele grațioase într-o sfidare înflăcărată, spre înaltul cerului. Într-un final i-a potopit o ploaie cumplită, grea, sufocantă. O perdea de apă, un șuvoi dens care se prăvălea peste lume din înaltul văzduhului. Și peste maci. Care te sufoca numai privindu-l. Cum îl puteau, oare, duce ei în spatele lor diafan?! Cum de nu se făceau una cu noroiul care creștea văzând cu ochii la picioarele lor?! Cum de nu le rupeau picurii grei măcar dintr-o petală un vârf?! Așteptau cuminți, cu capetele grele de apă, să se termine potopul. Însă, numai privindu-i, știai că vor supraviețui. Într-un final, a venit soarele pe pământ într-o izbucnire de lumină limpede, curată cristal, care a transformat macii într-un paradox: flăcări purpurii care nu ard, dar în inima cărora străluceau boabe grele de ploaie încă neuscată.
De nicăieri, o mână a cules unul dintre macii mei. A cui era mâna? De unde venise? Ce i se păruse? Cum să aduni flăcări în care încă mai arde cerul răsturnat pe pământ? În cele câteva clipe în care mi-a vuit capul de câteva zeci de întrebări, petalele macului meu străluceau printre ierburile încă grele de cer.
Într-o fracțiune de secundă am înțeles TOT. De ce căutasem căușuri pentru maci. De ce mă luasem la ceartă cu vânturile. De ce mă sufocase ploaia și mă îngrozise perspectiva noroiului de la picioarele lor. Pentru că macii sunt ca pruncii. Atât de fragili pentru ochii noștri, deși fragilitatea lor este numai o iluzie de vară. Pentru că, de fapt, sunt mai rezistenți decât noi, privitorii părinți, dascăli, sau doar oameni de bine, îngrijorați de vânturile care îi bat. Aceste vânturi ideologice care pe noi aproape că ne scot din rădăcini uneori ‒ și avem, slavă Domnului, rădăcini dintre cele mai trainice! ‒, pe ei doar îi pregătesc pentru furtunile care vor conta cu adevărat. Căci le lucrează flexibilitatea. Iar frumusețea și înflăcărarea lor rămâne netulburată. Iar ploile grijilor care pe noi ne sufocă cu șuvoaiele lor fără sfârșit, pe ei îi spală, îi primenesc, îi eliberează de poveri și le dau strălucire. Fără să-i potopească în noroaiele care, inevitabil, apar după astfel de ploi. Pentru că pruncii se nasc perfect echipați pentru vremurile pe care le trăiesc. Numai nouă ni se pare că vântul sau ploaia le poate smulge podoaba. Ei rezistă încercărilor și se fac tot mai frumoși. Singură mâna semenului lor le poate face rău. Doar el le poate risipi frumusețea cât ai clipi. La mâinile care se întind spre ei trebuie să fim cu luare-aminte. Le oferă căuș sau le poftește candoarea? Le pune pavăză sau le pizmuiește înflăcărarea? Le vorbește despre aurul grâului copt în arșița amiezii care le va scoate și mai tare purpura în evidență, sau le șoptește despre vaza lor elegantă din living în care se vor simți într-o altă lume, cu ștaif și quelque chose.
Căci altfel n-avem destule căușuri, nici suficiente umbrele să îi ferim de vânturi și ploi. Și nici destulă trezvie și nici suficientă trezire să îi păzim de toate mâinile care se întind spre ei. Și nici lumi destul de curate în care noroiul să nu se întindă niciodată spre ei. Dar le putem spune că vânturile ne încearcă și ne lucrează flexibilitatea, iar ploile ne limpezesc orizonturile și ne curăță aerul pe care îl primim în însăși ființa noastră. Și că nu toate mâinile te ocrotesc, nici toate sfaturile nu te sfătuiesc. Și nici toate călătoriile spre care te momesc unii nu sunt despre descoperire de sine, sau despre aflarea sensului vieții. Însă toate rădăcinile cu care te prinzi de locul în care te simți acasă îți dau trăinicie, dăinuire. Și pământul în care ai crescut împreună cu cei de aproape ai tăi este neclintit, mereu al tău, mereu plin de seva strămoșilor tăi. Și te poți întoarce la el oricând ai nevoie de odihna lui, de oriunde din lumea prin care rătăcești. Iar deasupra lui, deasupra pământului potopit de macii-prunci este mereu Cerul, Care îl întărește cu vânturi și îl limpezește cu ploi, și spre Care poate și trebuie să-și întoarcă privirea ori de câte ori va uita încotro este Răsăritul.
În rest, să-și poarte neprihănite prin lume faldurile înflăcărate ale inimilor lor tinere. Diafane și translucide. Din care vânturile nu pot rupe nici măcar un colț și ploile nu pot stoarce nici măcar un strop de roșu.
Alina Mirică
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!