E după-amiază. Ca-ntr-o poveste cu elefanți, pic ruptă și adorm eu în locul lor. „Maaa-maaa!”, aud prin vis, în somnul meu zbuciumat de câteva minute, când nu mai știu unde mă aflu, ce moment al zilei e și ce trebuie să fac... „Maaa-maa!” iar și iar... „Cine, eu?”, îmi aud gândurile. Pe mine mă strigă? Da, pe mine! Și copiii care-au transformat apartamentul în câmp de bătălie, și vasele pe care le-am lăsat claie peste grămadă la bucătărie ca să putem citi, și rufele pe care n-am apucat să le scot din mașină, și cele pe care nu le-am strâns de pe uscător, și creioanele și foile întinse peste tot, și piesele de lego pe care le găsesc prin toate cotloanele, și...
În sertarele mele cu amintiri, viața de dinainte de a-i avea pe copii, deși liniștită și frumoasă, e destul de ștearsă, asemenea cernelii dintr-o scrisoare învechită de vreme: doar pe alocuri se mai întrevede câte un cuvânt... De când au apărut ei, parc-am trăit mai multe vieți concomitent. Parc-am murit și-am înviat de nenumărate ori! Și chiar așa a fost și este...!
Aproape că nu e zi în care să nu mă întreb de ce-am primit băieți. „Nu ești în stare să-i crești! Uită-te cât sunt de sălbatici! Parcă nu te-ai ocupat deloc de ei!”, îmi zice vocea autocritică, sabotându-mă. Doar băieți. Trei, născuți din trei în trei ani... Nu de puține ori mi-e greu să-i înțeleg și să le fiu alături, să le accept pocinoagele care pocnesc mai abitir taman în zilele când eu sunt frântă de oboseală și împovărată de toate sarcinile care atârnă ca niște rufe înțepenite pe sârmă iarna... Și-atunci vine soțul meu și-mi șoptește blând: „Hai, draga mea, trebuie să-nveți să crești băieți! N-ai încotro! Hai, mai ai și tu răbdare... vreo 20 de ani! Ce sunt 20 de ani în comparație cu veșnicia?”. Nu știu cum reușește, dar mereu mă dezamorsează. Știu că are dreptate, chiar n-am încotro: de câte ori cad, trebuie să mă ridic. Și tot așa, zi după zi, zi după zi...
Când sunt senină și odihnită, îmi dau seama cât e de fascinantă călătoria alături de ei! Sunt atât, atât de diferiți, și totuși, nespus de asemănători. Bunăoară, niciunul nu a vorbit devreme, în ciuda faptului că am stat lângă ei permanent și le-am citit enorm. (Dar când au vorbit, târziu, au vorbit direct în fraze!) O altă curiozitate e că niciunul dintre ei nu a zis „mama” devreme. Au tătăit cu toții cu ușurință de la primele cuvinte, și m-au botezat și pe mine cu destule apelative, de la „tata” și „Momo”, la recentul „Nana” al celui mic. „Aricel” are doi ani și trei luni, și de câteva zile a început și el să mă strige „maaa-maaa!”. Când îi aud glăsciorul dulce, parcă prind aripi! Mă uimește uimirea mea când îl aud strigându-mă, de parcă ar fi prima oară când mi se întâmplă asta... Da, e fascinant să fii mamă! Teribil de dureros și negrăit de frumos... O călătorie continuă de căderi și ridicări, de ridicări și căderi. Să mai am răbdare vreo 20 de ani... Ce sunt 20 de ani, în comparație cu veșnicia? N-am încotro... Ajută-mă, Doamne, să cresc pruncii pe care mi i-ai dăruit...!
Georgiana Camalessa
1 Comentariu
Elena
Minunat!!