„M-am simțit mai bine în închisoare decât afară”

Ne vorbește Sfântul Sofian de la Antim († 16 septembrie)

- Părinte Sofian, teoretic știm cât este de folositor să fim smeriți. Cum să facem să simțim acest lucru?

- E o problemă foarte grea și foarte necesară. Părinții Patericului ne învață că smerenia este dumnezeiască și nu se poate dobândi decât prin lucrarea poruncilor, prin plinirea lor.

Dacă vrem să fim smeriți, să ținem rânduielile creștine. Când vă întâlniți acasă cu Noul Testament, citiți Predica de pe munte a Mântuitorului, care se află în capitolele 5, 6 și 7 din Evanghelia după Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dăruire, e vorba despre păzirea în curăție a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt din noi. Mulți, începând din tinerețe, își pervertesc trupul, și au acest răspuns pentru părinții lor: „Lasă-mă să-mi trăiesc viața!”. Ce-i viața pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux și necredință. Nu au nevoie de Dumnezeu.

V-am spus ce condiții ni se cer ca să fim smeriți, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune un Părinte din Pateric: „Ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei”. Adică postul, metaniile, asceza aceasta trupească și sufletească, păzirea ochilor ca să nu vadă deșertăciunile vieții, păzirea gurii ca să nu spună vorbe rele: „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele!” (Pslamul 140:3), așa cum cântăm la slujba de seară. Goliți-vă, frați creștini, inima dumneavoastră de tot ce este rău – ne dăm singuri seama de ceea ce este rău în noi! – și veți dobândi această liniște sufletească, această odihnă întru Domnul Iisus Hristos. Veți dobândi această smerenie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, cu ajutorul nevoințelor sufletești și trupești.

Bobârnace pentru a ne curăți de mândrie

- Cum ați exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?

- În închisorile comuniste, unde am stat câțiva ani, toți cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, își depănau păcatele, regretau; erau niște oameni aflați pe calea aceasta a pocăinței. Erau smeriți, cuviincioși și  duceau o viață creștină.

Vă spun cinstit că adeseori m-am simțit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mănăstire, și aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viața trupească și sufletească. În închisoare era cam aceeași situație − aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Acolo era o viață cu preocupări duhovnicești. Se învățau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fițuică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu niște spumă de săpun, se scria cu o grifă care fusese furată de afară. Și așa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia lui Ioan, din Epistola lui Iacov. Și cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc ‒ cu alfabetul Morse, prin perete! Erau pușcăriași mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra și Biblia, și aceștia au învățat atunci texte din ea, au învățat aceste lucruri sfinte și le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse, în perete – așa se puteau învăța. Scriau câte un text scurt învățat pe de rost, după ce îl scrisese fiecare mai întâi pe tabla inimii și a memoriei. Așa încât au învățat aceste texte sfinte cu aceste mijloace foarte sărace.

Era o atmosferă creștină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăți de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriți de bunăvoie. Dacă nu suntem smeriți de bunăvoie, ne smeresc alții din afară, ne insultă și ne spun fel de fel de cuvinte grele. Așa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerenie de nevoie, dar și de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simțea vie în inima sa pacea lui Iisus.

Când umilința devine smerenie

- Referitor la situația din închisoare și nu numai, care ar fi diferența între a fi smerit și a fi umilit?

- Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliți, e o suferință, pentru că nu acceptăm umilința. Să mă facă cineva prost și toate celelalte, și eu să nu reacționez, să nu mă apăr! Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilințe din afară, ajungem la smerenie. Dacă nu le accepți, trăiești într-o suferință.

Între umilință și smerenie este o apropiere, pentru că prin umilință vine smerenia, dacă umilința este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit de oameni. Dar a fost și smerit prin Dumnezeirea Lui, izvorul smereniei și al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilința, vine o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilința, devine smerenie și atunci e unită și cu rugăciunea și te rogi pentru dușmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia și o porți înaintea lui Dumnezeu.

Din „Părintele Sofian ‒ smerenia și dragostea, însemnele credinței ortodoxe”

Ed. Doxologia, 2022