În luna mai a anului trecut, am descoperit, printre firele de păr ale fiului meu, Andrei, o căpușă. Era bine ascunsă pe scalp și am estimat că trecuseră aproximativ 24 de ore de când se atașase. Pentru că poziția făcea extragerea dificilă și nu am vrut să risc să o rup, am mers de urgență la Spitalul de Boli Infecțioase. Acolo a fost îndepărtată în siguranță, iar noi am plecat acasă cu recomandarea de a urmări atent, în următoarele săptămâni, eventualele semne de boală: eritemul migrator, febra, durerile de cap, oboseala, durerile musculare sau alte stări neobișnuite.
Nu era prima întâlnire a lui Andrei cu o căpușă. Fusese mușcat și când era foarte mic, apoi la trei ani, la cinci ani, la șapte ani... De fiecare dată ne-am cam speriat, am întrebat medicii ce trebuie să facem și am supravegheat copilul. Până anul trecut însă, povestea se încheia simplu, odată cu extragerea parazitului. De data aceasta, nu a mai fost așa.
Înainte de a continua, vreau să fac o precizare esențială: aceste articole nu reprezintă un ghid medical și nu înlocuiesc consultul de specialitate. Povestesc doar ceea ce am trăit noi, ce am aflat căutând răspunsuri și ce ne-au recomandat medicii care l-au evaluat pe Andrei. Ceea ce a fost potrivit pentru copilul meu poate să nu fie indicat pentru altul. Scriu însă pentru că, atunci când te trezești în mijlocul unei astfel de încercări, este extrem de dificil să știi încotro să o apuci. Eu însămi am adunat informațiile cu greu, din surse fragmentate și de la oameni diferiți. Dumnezeu ne-a scos în cale medici devotați la București și la Târgu-Mureș, iar ulterior am aflat despre specialiști foarte bine pregătiți și la Cluj-Napoca sau Timișoara.
Cred din toată inima că Dumnezeu lucrează și prin oameni: prin medicul pe care îl întâlnești, prin omul care îți spune unde să cauți sau prin cineva care a trecut înaintea ta printr-o experiență similară și îți oferă un număr de telefon. Nu înțelegem întotdeauna de ce sunt îngăduite toate încercările care vin peste noi și nici nu cred că trebuie să căutăm cu orice preț explicații. Dar am văzut de atâtea ori că, odată cu apariția unei ispite, apare și omul potrivit care îți întinde o mână. Mai mult, am observat că după fiecare încercare primim daruri duhovnicești nebănuite (dar aceasta este o altă poveste).
La aproximativ două săptămâni de la mușcătură, Andrei a început să se schimbe. Îl durea capul și acuza o slăbiciune accentuată la nivelul picioarelor. Apoi am observat pe piele o erupție ce părea a fi o fragmentare de eritem migrator. Atunci ne-am întors la spital.
Un diagnostic pus devreme
Un lucru pe care l-am aflat ulterior, și pe care cred că orice părinte ar trebui să-l știe, este că eritemul migrator nu arată întotdeauna ca în fotografiile perfecte de pe internet – cu cercuri concentrice și forma clară de „țintă” sau „ochi de bou”. Poate avea aspecte atipice, și nici nu apare la toate persoanele infectate. Studiile arată că eritemul apare la aproximativ 60–80% dintre cei infectați, putând să se instaleze la câteva zile sau chiar săptămâni după mușcătură. Așadar, atenție: eritemul migrator poate să nu apară deloc, chiar dacă persoana a fost infectată. De aceea, cea mai sigură dovadă și cea mai bună asigurare rămâne testul de sânge făcut la timpul potrivit.
Pentru că am venit repede la control, diagnosticul lui Andrei a fost, din fericire, pus devreme. Îmi imaginez că medicii care văd zilnic numeroase cazuri ajung, uneori, la un soi de „îngheț” emoțional, poate chiar ca mecanism de protecție. Pentru ei, un diagnostic pe care îl întâlnesc frecvent poate deveni parte din rutina profesională. Pentru mine însă, ca părinte care îl auzea pentru prima dată, lumea s-a oprit pentru câteva clipe.
Când medicul a văzut eritemul lui Andrei, mi-a spus foarte sec, aproape ca și cum ar fi fost vorba despre ceva banal: „Are Lyme. Urmează antibiotic 21 de zile”. În clipa aceea am simțit, pur și simplu, că văd negru în fața ochilor. Ani la rând citisem, vară de vară, afișele și avertismentele despre căpușe, prevenție și boala Lyme. O percepusem mereu ca pe o boală de care trebuie să te ferești, ceva periculos care li se întâmplă altora. Deodată, ni se întâmpla nouă.
Îmi amintesc că am întrebat, cu vocea gâtuită de emoție: „Și după antibiotic... ce urmează?”. Răspunsul medicului m-a tulburat și mai mult: „Reveniți dacă apar pierderi de memorie, paralizie sau semipareze”.
Cred că m-am uitat la el de parcă nu înțelegeam ceea ce tocmai auzisem! Eram uluită de absurditatea scenei. Parcă eram într-un film prost, iar noi, personajele principale. Eu nu voiam să știu ce să fac dacă ajungem acolo. Voiam să știu ce pot face ca să nu ajungem acolo! L-am întrebat exact acest lucru, iar răspunsul a fost că Andrei trebuie supravegheat și urmărit pentru a vedea dacă apar simptome. Părea chiar deranjat că nu înțelegeam ceva ce, pentru el, era atât de simplu. Ce anume nu-mi era clar?!
Poate că experiența multor ani de practică îl făcuse să privească lucrurile cu această detașare. Nu știu. Știu doar că, în acel moment, eu aveam nevoie nu doar de un diagnostic și de o rețetă, ci și de câteva explicații, de puțină empatie și, mai ales, de sentimentul că există un plan.
Mi-am pus zâmbetul pe buze, l-am îmbrățișat pe Andrei și am plecat de acolo cu gândul că voi căuta medici care să-mi poată spune mai mult și să mă ajute să înțeleg ce avem de făcut în continuare.
Începutul tratamentului
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns ulterior și la doctori cu care am putut discuta pe îndelete despre recuperare, despre starea generală de sănătate și despre susținerea organismului pe termen lung. Am primit și recomandări privind anumite abordări complementare, pe lângă tratamentul medical, pe care le-am analizat și le-am urmat în funcție de sfatul specialiștilor. Pentru mine a contat enorm să simt că nu stau doar și aștept să apară simptome, ci că există lucruri concrete pe care le putem face pentru sănătatea lui.
Tratamentul propriu-zis a constat într-un antibiotic prescris de medic pentru 21 de zile, administrat de trei ori pe zi, în doze mari. Ceea ce ne-a dat speranță a fost faptul că diagnosticul fusese pus rapid. În formele depistate și tratate în stadiu incipient, boala Lyme are, în general, un prognostic bun.
A urmat pentru noi o perioadă lungă în care am citit, am adresat întrebări, am căutat specialiști și am încercat să înțeleg o afecțiune despre care până atunci știam doar câteva noțiuni de bază. Poate tocmai de aceea scriu acum. Nu pentru a speria părinții, nici pentru a transforma fiecare ieșire în natură într-un motiv de anxietate. Copiii trebuie să alerge prin iarbă, să urce pe munte, să se murdărească, să simtă soarele și vântul. Nu trebuie să le răpim bucuria naturii de frica unei căpușe.
Dar cred că putem fi mai atenți. Și, mai ales, cred că putem învăța unii de la alții.
După experiența noastră, există câteva lucruri despre căpușe și boala Lyme pe care mi-aș fi dorit să le fi știut în ziua în care am găsit acea căpușă ascunsă în părul lui Andrei. Despre ele voi vorbi în episodul următor...
(va urma)
C.M.
Fotografii de Vika Glitter / pexeles.com