Lumina care nu judecă

Biserica Spitalului Universitar stă ascunsă ca o inimă tainică în mijlocul clădirilor albe, printre geamurile largi ale saloanelor și pașii grăbiți ai medicilor. Nu strigă, nu cheamă, nu se afișează. Stă acolo ca o fereastră spre un alt Cer, așezată lângă durere ca un balsam care nu se vede, dar lucrează. De cum te apropii, simți cum timpul se strânge în jurul ușii ei mici, lemnoase, ca un copil care își ține respirația înainte de-a intra într-un loc sfânt. O lumină caldă se scurge prin geamul îngust, asemenea unui fir de aur ce se încăpățânează să treacă prin orice noapte.

Mergeam și eu, din când în când, ca preot, să fiu alături de oameni. Ce minunat! Am spus „oameni”, adică frați, făpturi asemenea mie. Mirosul cald de lemn vechi, amestecat cu tămâie, îmi pătrundea în suflet și mă făcea să uit pentru câteva clipe de lumea din afară. Slujbele de duminică alături de Părintele aveau un ritm aparte: glasul nostru răsuna prin pereții bisericii, iar fiecare rugăciune se așeza ca o lumină în inima celor bolnavi și a celor care veneau să se roage. La început, fiind aici pentru prima dată, am descoperit cu uimire cum, în rânduiala Proscomidiei, Agnețul se taie aproape perfect cu copia. Un gest simplu, dar plin de taină, care arată frumusețea și rigoarea slujirii.

Oamenii bisericii făceau locul cu adevărat special. Doamna de la pangar, deosebită și jertfelnică, era mereu atentă, gata să ajute și să facă ca totul să meargă. Cântărețul, la rândul lui dedicat, umplea încăperea de glasuri ce atingeau sufletul. Împreună păreau o familie, iar atmosfera aceasta de grijă și iubire se simțea până în cele mai ascunse unghere ale bisericii.

Și, uneori, întâmplările amuzante completau farmecul locului. Paracliserul nostru simpatic și dedicat, din interiorul sectorului meu „cardio”, s-a făcut odată „taximetristul dragostei”, aproape să capete și statut de „moașă”! După slujbă, când în chip vădit s-a împlinit sorocul soției mele și a trebuit să ajungă urgent la spital, el a sărit fără ezitare să o ducă, ca și cum ar fi fost chemat special pentru această misiune. Gestul lui simplu, dar plin de grijă sinceră, mi-a arătat încă o dată că slujirea înseamnă și oameni care se implică și aduc alinare prin fapte mici, dar esențiale. Nu numai ritual și tipic.

Înăuntru, altarul e mic, dar simți în el o forță uriașă, ca un munte adunat într-o bucată de lemn de Cruce. Lumânările ard încet, ca niște rugăciuni care au prins viață și își șoptesc una alteia cuvinte pe care omul nu le mai poate spune. Biserica, abia auzit, rostește, prin vizual și olfactiv, cuvinte care se așază peste suferință ca o pătură subțire, dar miraculos de caldă.

Biserica Spitalului Universitar este locul unde Dumnezeu umblă desculț, ca să nu trezească durerea. Este locul unde lacrimile își găsesc un rost, unde frica află că nu e singură, unde omul, între un diagnostic și o speranță, își reamintește că viața nu e doar carne și oase, ci și respirația nevăzută a sufletului. Fiecare slujbă, fiecare rugăciune, fiecare zâmbet sau mic gest de ajutor e o punte între durere și mângâiere, iar eu simțeam că fac parte dintr-o familie mai mare decât cea de acasă, o familie a credinței, a jertfelniciei și a iubirii care ține sufletele vii.

Aici, în acest colțișor de Cer, suferința nu dispare, dar capătă sens. Ici-colo, câte un bolnav iese cu fața schimbată, nu pentru că s-ar fi vindecat pe loc, ci pentru că a găsit ceva mai puternic decât boala: o pace care nu vine din această lume: pacea lui Hristos. Biserica rămâne un far tăcut în mijlocul furtunilor vieții, un loc unde lacrimile se transformă în rugăciuni, iar rugăciunile, în putere. E casa unde chiar și o singură clipă de liniște poate salva un suflet.

Și totul, în acest spital... unde Lumina nu judecă, ci iartă alinând.

 Pr. Daniel A.

În memoria mamei și bunicii mele, care au îmbrățișat și ele, pentru o scurtă perioadă, în acest loc, nădejdea, în tumultul durerii și al suferinței pricinuite de cancer.