Lucruri mărețe și fapte de zi cu zi

Crâmpeie din viața Sfintei Măndălina de la Mălainița

Cine nu a visat, măcar o dată în viață, să ajungă să facă ceva cu adevărat important? Citind o carte de istorie, o biografie sau un articol al unui om de „succes” cine nu s-a visat măcar o dată a reuși el însuși să atingă această culme? Și cine nu s-a trezit apoi, în decursul anilor, prins în roata de neoprit a rutinei zilnice, a treburilor și îndatoririlor de tot felul, printre care vârful acela important, pe care ar fi trebuit să-l atingi cândva, ajunge de nedeslușit.

Și totuși... să fie oare posibil să atingi măreția trăind cu totul și cu totul obișnuit?

Firul vieții Sfintei Măndălina din Mălainița (despre care am aflat cu puțină vreme în umă, dar care mi-a mers drept la casa sufletului) o dovedește cu prisosință.

Măndălina (sau Magdalena) Cătălinici, din satul Mălainița, de pe Valea Timocului, din partea de est a Serbiei, a fost un om simplu, dar cu o inimă atât de curată, de mare și de caldă, încât a ajuns să lumineze tuturor celor de-alde noi ce ne căutăm calea și menirea.

Născută în anul 1895, Măndălina a fost un om al lui Dumnezeu. Copilăria și viața ei nu au fost deloc ușoare. A crecut alături de mama, frații și surorile sale, tatăl fiind adesea plecat pe frontul deselor conflicte din Balcani. De mică a deprins cititul atât în limba sârbă, cât și în română și slavona bisericească. Dragostea de Hristos, de Biserică, de rugăciune, liniște și simplitate și-a găsit de timpuriu sălaș în inima ei.

În preajma casei sale, se învârtea printre oi și treburi, nu cârtind și bombănind rutina ce nu se mai termină, ci cântând tropare și lăudând pe Domnul.

 La vârsta de 19 ani s-a măritat cu un tânăr din satul vecin, Mălainița, însă la doar șapte luni după căsătorie, soțul ei este mobilizat pe frontul Primului Război Mondial, unde este răpus de tifos.

Măndălina rămâne văduvă la 19 ani, cu un copilaș nou-născut în brațe. Dar nu se prăbușește, nu își deplânge soarta și nici nu caută a-și „reface viața” după alte tipare decât cele rânduite ei de Cel ce pe toate le știe. Se adâncește în rugăciune și slujire pentru oamenii din jurul ei. Devine mai prezentă în viața comunității, reușind să adune în jurul ei un grup de femei evlavioase, cu care mergea la biserică și ținea strana.

„Vede Dumnezeu”

În timpul ocupației bulgare dintre anii 1915-1918, preoții ortodocși din zonă au fost deportați, fără a se mai întoarce, iar biserica din satul ei natal, Șciubic, a rămas fără păstor. Atunci, luminată de Harul lui Dumnezeu, Sfânta Măndălina a început să țină slujbele utreniilor și vecerniilor, ca într-o mănăstire de maici fără preot.

În acele vremuri întunecate, având nevoie de călăuzire spirituală, dar neînțelegând limba din biserică, mulți oameni rătăceau pe la descântătoare și vrăjitoare. Cum Măndălina știa ambele limbi, s-a făcut pe sine punte între cele două popoare și mijlocitor către Domnul, povățuind cu blândețe, scoțându-i pe oameni din superstiții și vrăjitorii și aducându-i înapoi pe calea Bisericii. Cale pe care ea însăși o străbătea neobosită și neabătută, câte 5 kilometri, pe jos, prin frig, furtună sau arșiță, pentru ca să citească și să cânte la slujbe.

5 kilometri pe jos dus, 5 kilometri pe jos întors. Pe orice vreme. Pași pe calea Domnului, pe care îi făcea pentru că așa îi cânta inima.

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

Postea, se ruga, trăia simplu și smerit, asemenea unui monah tăinuit în lume. Nu se credea și nici nu se visa a ajunge „cineva”. Nu se tulbura în fața greutăților, nici a răutății oamenilor, iar înaintea provocărilor pe care le întîmpina, răspunsul ei era același: „Vide Bogu” în limba sârbă. Sau „Vede Dumnezeu”, în limba română. Știe El mai bine.

Rostea vorbele acestea cu fermitate, demnitate și credință.

Nu „De ce eu?” sau „De ce mie?”, ci simplu, asumat și cu credință, „Vede Dumnezeu”.

A trecut la Domnul la data de 15 octombrie 1962. Moaștele ei se află astăzi în biserica Mănăstirii Mălainița, fiind cinstite cu evlavie de credincioșii români și sârbi, care pleacă din acest loc binecuvântat dând și altora mărturie despre trăirile pe care le-au avut și ajutorul pe care l-au primit acolo, de la „mama Măndălina”.

Sfântă Măndălina (Magdalena) din Mălainița, roagă-te și pentru noi! Să ne lumineze Domnul să înțelegem că importanți nu suntem noi, ci cei de lângă noi. Pe care să căutăm a-i înconjura cu mai multă căldură, cu mai multă blândețe și mai multă aplecare asupra nevoilor lor. Vom întrezări apoi și vârful spre care să urcăm.

Și foarte probabil că atunci nu ne vom mai dori decât să coborâm. În adâncul inimilor noastre.

Aniela Târnaucă