În ajunul unei zile în care vom vorbi, inevitabil, despre copii ca despre viitorul societății, merită citit și un text care pune o întrebare mai puțin confortabilă: cât loc mai este pentru copii într-o lume organizată în jurul confortului adulților?
Într-un articol publicat recent în The Spectator, reflecția pornește de la un panou publicitar din gara Petersfield. Reclama nu promite plaje mai frumoase sau servicii mai bune. Promite o vacanță „complet fără copii”. Textul atinge un fenomen mai larg: copilul tratat tot mai des ca deranj public, ca element care perturbă o lume gândită aproape exclusiv din perspectiva adulților. Exemplele sunt concrete: restaurante, hoteluri, grădini și vacanțe promovate explicit ca spații fără copii, dar și comentarii publicate în San Francisco Chronicle despre câinii din restaurante. „Prefer să mănânc lângă un câine decât lângă un copil care țipă”, scrie cineva. Altul adaugă: „Mai bine câini decât copii care aleargă și urlă.” Un al treilea propune chiar un registru de vaccinare pentru copii, similar celui pentru câini.
În România, fenomenul are o expresie diferită. Nu vedem încă reclame care să celebreze absența copiilor și nici o piață dezvoltată a spațiilor declarate „child-free”. Observăm însă tot mai des o soluție discretă și aproape universal acceptată. La restaurant, pe terasă, în aeroport sau la o masă cu prietenii, copilul primește un telefon sau o tabletă. Are un an, trei sau șase, ecranul apare aproape reflex. Conversația adulților poate continua nestingherită. Cei din jur nu sunt deranjați. Copilul devine tăcut, aproape invizibil. Nimeni nu o spune în acești termeni, dar rezultatul este același: prezența copilului este acceptată cu condiția să nu se facă simțită.
România discută constant despre declinul demografic. În același timp, apreciem tot mai mult liniștea, controlul și experiențele fără întreruperi. Copilăria vine cu energie, spontaneitate, întrebări și imprevizibil. Nu respectă scenariile pe care adulții le pregătesc pentru ea.
Dincolo de toate acestea, există și o altă perspectivă. Părintele Teofil Părăian spunea că cei mici sunt mai păstrători ai chipului lui Dumnezeu în om decât oamenii mari. Înainte de a fi viitorul societății, ne amintesc lucruri pe care noi, cei mari, le uităm prea ușor.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Anca Stanciu