O incursiune în Cronicile din Narnia
În Leul, Vrăjitoarea și Dulapul, al doilea volum din Cronicile din Narnia de C.S. Lewis, patru copii sunt surprinși să descopere că dulapul nu este o poartă permanentă către o altă lume, ci deschide accesul către lumea Narniei doar în anumite ocazii rare. Copiii exclamă atunci: „Dar dacă un lucru este real, ar trebui să fie acolo tot timpul!” ‒ „Chiar ar trebui?” răspunde profesorul, precum Hristos în Evanghelii, printr-o întrebare revelatoare.
Poarta pe care literatura ne-o deschide către o altă lume este uneori acolo, dacă avem răbdarea să o căutăm și să o așteptăm; iar alteori nu este, pentru că literatura, așa cum se spune despre Leul Aslan în Cronici, nu este „îmblânzită”, ci mai degrabă o realitate „sălbatică”. Imaginile și simbolurile ei ne conduc către alte lumi sau ne ajută să o înțelegem mai bine pe a noastră, să descoperim latura ei minunată și misterioasă. Dar dacă încercăm să forțăm poarta, dacă cerem prea multă logică implacabilă sau un sens matematic limpede, sau dacă o folosim într-un scop necinstit, atunci se închide sau rămâne invizibilă ochilor noștri.
Acest lucru se poate aplica și lecturii Cronicilor din Narnia. Este o operă foarte bogată în semnificații, în ciuda aparentei sale simplități de „poveste pentru copii”. În cele ce urmează, îmi propun să urmăresc doar una dintre aceste semnificații: rolul pe care literatura îl poate avea în viața noastră. De-a lungul celor șapte volume ale Cronicilor din Narnia există un joc de mise en abyme: eroii recită poezii, își povestesc uneori viața sau cer altor personaje să le spună povești. Vom vedea diferitele forme de literatură pe care personajele din Narnia le folosesc și modul în care acestea ne pot ajuta și pe noi să analizăm alte opere literare.
Pervertirea literaturii pentru a manipula cititorul
Calormenenii ‒ acest popor puternic, crud și rafinat care trăiește la sud de ținutul Narniei ‒ preferă să spună lucrurile prin formule metaforice, adesea pentru a ascunde un sens foarte pragmatic sau plictisitor: „proverbele (sau versurile) din bătrâni”. Astfel, de pildă, în Calul și copilul, când tânărul Shasta îl întreabă pe pescarul Ahoshta ce se află dincolo de colina din nord, acesta îi răspunde că „unul dintre poeții noștri a spus că munca este izvor de prosperitate, iar cei care pun întrebări ce nu-i privesc își conduc corabia nebuniei către stânca sărăciei”. El spune acest lucru, ne informează autorul, pentru a nu recunoaște că nu știa răspunsul și că întrebarea nu-l interesa deloc. Versurile poeților din Calormen ne aduc astfel, prin figuri de stil și metafore ipocrite, înapoi la o realitate adesea sordidă. Este o încercare de „manipulare literară”. Istoria ne va dezvălui mai târziu că, de fapt, dincolo de acea colină se afla Narnia și adevăratul destin al tânărului Shasta.
Calormenenii au însă și o altă formă de literatură: arta povestirii, care la ei a rămas un adevărat meșteșug predat în școli. Poveștile lor transformă evenimentele vieții într-un basm și le conferă demnitate („Nu aș fi spus-o niciodată atât de frumos!”, se miră o protagonistă în Calul și copilul).
Există însă o altă formă de ficțiune pervertită, și mai gravă decât poezia manipulatoare a calormenenilor. Vrăjitoarea-regină a lumii subterane, în Jilțul de argint, încearcă să-i facă pe copii să creadă ‒ printr-un fel de ficțiune pe dos ‒ că au imaginat soarele pornind de la o lampă, singura realitate concretă, și că lumea de la suprafață nu există decât în imaginația lor. Apoi, vrăjitoarea susține că această ficțiune nu este decât o formă de visare copilărească, care ne îndepărtează de realitate. Ea le propune un „adevăr alternativ” complet fals, care reduce cele superioare la cele inferioare ‒ și, prin extensie, reduce spiritualul la material. Este o ficțiune inversată, pentru că adevărata literatură este exact opusul acestui lucru: ea ne ajută să întrezărim și să deducem intuitiv, prin poveste, existența realităților superioare, așa cum vom vedea mai departe.
În Narnia există și ficțiunea de tip „fake news”, ficțiunea răuvoitoare ce se dă drept realitate ‒ așa cum se întâmplă, de pildă, în Ultima bătălie, când o maimuță îi face pe narniieni să creadă că un măgar deghizat într-o blană de leu ar fi Aslan, și inventează porunci ale acestui fals Aslan pentru a-i teroriza și exploata.
Buna folosință a literaturii
Toate acestea se întâmplă în momente de criză; însă în vremurile obișnuite, narniienii și locuitorii Archenlandului, țara vecină și aliată, au dezvoltat o formă de literatură vrednică de acest nume. La ei, barzii povestesc prin cântece aventurile eroilor și ale lui Aslan, precum cel de la finalul Calului și copilului, care istorisește povestea celor patru copii, sau poetul orb care, la începutul Jilțului de argint, spune „povestea din vechime” a aceluiași Cal și copil. Profețiile sunt exprimate prin poeme scurte, precum profeția despre Aslan și cei patru regi și regine din Leul, Vrăjitoarea și Dulapul:
„Răul se preface-n bine / Când Aslan iarăși vine”.
În acest tip de literatură, realul se împletește cu fantasticul ‒ sau, mai degrabă, fantasticul se revelează ca real ‒, iar poemele exprimă adevărul mai bine decât proza. Această literatură păstrează vii adevăruri străvechi și servește drept ghid spiritual.
În „literatura narniană”, anumite basme și legende se dovedesc a fi adevărate ‒ așa cum, într-un mod mai indirect, ele sunt „adevărate” și în lumea noastră. Este de altfel tot o mise en abyme, care invită la reflecție asupra adevărului profund al cărții înseși, deoarece aceste legende cântate de barzi, la care se face referire, trimit adesea la o poveste relatată într-un alt capitol al Cronicilor. De exemplu, în Prințul Caspian, aflăm că doica lui Caspian îi spunea povești despre trecutul Narniei, când animalele vorbeau și existau spirite ale copacilor și ale râurilor, precum și alte creaturi fantastice ‒ o realitate descrisă în volumele anterioare. Dar aceste povești erau interzise în vremea lui Caspian, pentru că erau considerate subversive. De mai multe generații, oamenii care cuceriseră Narnia încercaseră să șteargă până și amintirea lor. Datorită acestor povești, Caspian învață să iubească „vechea (adevărata) Narnia”. Într-o zi, află că poveștile pe care le îndrăgise sunt adevărate… și devine aliatul și, în cele din urmă, regele acestor creaturi fantastice.
În Călătoria corăbiei Zori-de-Zi, eroii Lucy și Edmund știu multe lucruri care îi pot călăuzi în aventurile lor în căutarea țării lui Aslan, pentru că au citit „cărțile care trebuiau citite” ‒ adică romane de aventuri și călătorii, cărți despre isprăvi eroice, cavaleri și dragoni. Vărul lor, Eustace, dimpotrivă, nu le-a citit („genul de cărți pe care le citesc copiii Pevensie”, spune el cu dispreț); el a citit doar cărți „documentare, cu poze de silozuri de cereale” și refuză să recunoască realitatea Narniei ‒ una dintre trăsăturile care îl fac de nesuportat la început și care nu-l ajută deloc să se descurce în timpul acestei călătorii, înainte de transformarea sa. El nu știe ce este un dragon înainte de a deveni unul dintre ei, nici ce pericole sunt legate de comoara unui dragon. Ripichip, șoarecele-cavaler vorbitor, în schimb, este hrănit cu povești de aventuri și eroism („căci avea mintea plină de încercări disperate, de atacuri pentru a învinge sau a muri și de ultime înfruntări eroice”), ceea ce îl face un căutător curajos al Cerului: un călător către Împărăția lui Aslan, și singurul care o atinge la final. Nu doar legendele adevărate și profețiile străvechi formulate în versuri, ci și ficțiunea romanescă, fantasy-ul eroic și basmele îi ajută pe eroi să-și trăiască neînfricați o aventură, să găsească răspunsurile potrivite și să ia deciziile juste.
În aceeași carte ni se oferă chiar un fel de prototip al unei povești fantastice care revelează adevărurile ultime. Lucy citește, în cartea magicianului-stea, o poveste care o încântă, cea mai frumoasă poveste pe care a citit-o vreodată, și care devine mai târziu, pentru ea, modelul unei povești frumoase. O uită imediat, rămânând doar cu amintirea „unei cupe, a unei săbii și a unei coline verzi”, trimitere clară la legendele Graalului. Or, deși face parte dintr-un corpus de legende provenite din tradiția celtică, Graalul este și potirul euharistic, simbol al Întrupării și al mântuirii. Lucy îi cere lui Aslan să i-o spună din nou, iar răspunsul lui ‒ „Ți-o voi spune ani și ani de-a rândul!” ‒ este, fără îndoială, Evanghelia sub formă literară.
În loc de concluzie
Cronicile din Narnia sunt ele însele un fel de „ficțiune adevărată”, deoarece eroii se află cu adevărat, în cadrul istoriei, în interiorul unei povești. Dar ele sunt în același timp o lume imaginară construită pe măsura lor, care revelează realități spirituale atât personajelor, cât și cititorilor. Copiii sunt trimiși acolo pentru a-l putea întâlni mai bine pe Aslan în lumea noastră (așa cum li se spune la finalul Călătoriei corăbiei Zori-de-Zi).
Narnia ne ajută astfel să înțelegem ce este și ce nu este „buna” literatură. Narnia ne arată ce poate avea ficțiunea periculos, atunci când este folosită ipocrit pentru a ascunde realitatea (manipularea) sau când ne amăgește prin „fake news” și „adevăruri alternative”. Dar Narnia ne învață mai ales că literatura poate fi o poartă misterioasă către „Altundeva”; un revelator al adevărului, un păstrător al Memoriei; un mijloc de depășire a limitelor noastre pământești; un ghid care ne pune în căutarea arhetipurilor din toate lucrurile și ne conduce către Împărăție.
Alexandra de Moffarts
O primă versiune a acestui articol a apărut inițial în limba franceză, în revista Chroniques du Sycomore