Liana

Îmi amintesc ziua când a venit. Mergea greu. Avea o pelerină, ce aveam să aflu mai târziu că ascundea multă suferință. Păr cărunt, ușor ondulat, tuns la nivelul umerilor, ochi albaștri, ușor gârbovă. Nu era supărată, deznădăjduită sau deprimată. Împăcată, mi se pare mai potrivit să spun acum. Era însoțită de fiica dânsei.

Menirea mea de atunci era s-o ajut să-și așeze lucrurile în dulap și să se schimbe în ceva mai comod. Atunci am văzut ce ascundeau hainele. Un cancer extins de piele și lipsa totală a sânilor. Mâinile erau umflate foarte tare și dure la atingere. Colegele mele asistente au pansat-o înainte de a-i oferi eu bluza largă de pijama. Spatele dânsei era brăzdat de răni însângerate. Uluitor era că nu avea dureri mari. Colegele asistente aveau grijă să-i schimbe periodic un plasture de fentanyl. Poate că și asta ajuta. De-a lungul timpului, atât cât am avut bucuria să-i fiu în preajmă, rareori aveam s-o aud plângându-se sau văicărindu-se. Avea un fel curajos de a privi viața. Bărbătește. Parcă lua totul din aproape în aproape și se mulțumea cu rezolvarea problemelor imediate.

Am aflat ușor-ușor frânturi din viața dânsei. Era văduvă. La înmormântarea soțului, Părintele de la biserica unde a fost atunci a tulburat-o foarte tare. S-a hotărât să nu se mai apropie de nimeni. Se ruga. Doar atât. Nimeni și nimic n-a reușit s-o facă să uite și să ierte. Nu s-a mai spovedit niciodată de atunci.

Îmi amintesc momentele când îi făceam baie. O așezam pe un scăunel și apoi, cu un burete fin, încărcat cu gel, treceam peste rănile dânsei. Avea și mâncărimi. Mă punea deseori să insist până când începea să curgă sângele. Atunci se potolea. Apoi începea ritualul de pansare, după aplicarea hemostaticelor și cremelor speciale.

Întreaga zi stătea în șezut. În pat se așeza doar la culcare. Și atunci avea un întreg ritual, pe care mă străduiam să-l respect.

Deseori întârziam ca s-o ajut să mănânce. Nu putea ține tacâmurile în mână. Atunci lua un pai și își servea supa singură. Nu se supăra. Cred că mă înțelegea foarte bine.

Într-o noapte, când eram de gardă, pe la ora 3, s-a trezit că se sufocă și că nu mai suportă pansamentul. I se părea că e prea strâns. Asistenta cu care împărțeam povara nopții nu putea veni, și-atunci, la rugămintea d-nei Liana, ne-am aventurat singure la o repansare. Mi-era teamă. Se putea întâmpla orice. Sfaturile și încurajarea d-nei Liana mi-au fost de mare ajutor. A sângerat destul de puternic, dar amândouă am ieșit cu bine la liman. Am culcat-o, și-apoi am așteptat recunoscătoare lumina zilei. Nimeni n-a simțit lipsa mea. Nimeni n-a avut nevoie de mine în momentele acelea.

A stat destul de multă vreme internată.

Îmi amintesc când a plecat la Domnul. Urmărea cu bucurie un singur film. „Suleiman Magnificul”. Am așezat-o confortabil și am ieșit din tură. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze. Eu mi-am terminat programul și m-am dus la o măicuță ce locuia acolo, la etaj. După vreo jumătate de oră, colega care preluase tura de la mine, știind de prietenia ce mă lega de d-na Liana, m-a chemat spunându-mi că se apropie momentul. În 10 minute a plecat. Pe fundal, rula filmul ei preferat. M-a întristat foarte tare, deși trebuia să știu...

Fiecare plecare rupea o bucățică din adâncul meu. Niciodată n-am știut cum să mă împac și să mă detașez.

Veșnică pomenire, d-na Liana...

Mihaela

Fotografie de The Eyes / pexels.com