Lecția de Rugăciune

Nafpaktos, 1 iunie 2022

Dragul meu prieten Anthony,

Nu am aflat hotărârea oficială a procesului din 24 mai și continui să mă rog pentru tine ca Dumnezeu să te binecuvânteze din belșug, în pofida nedreptății oamenilor.

Mi-am amintit că, într-una din primele tale scrisori, ți-ai manifestat dorința să afli, înainte de a părăsi lumea aceasta, cum coboară mintea în inimă și cum se săvârșește acolo neîncetat Rugăciunea.

Tu, în toți acești ani, deși te-ai aflat în închisoare, ai trăit ca un monah, ți-ai făcut canonul de monah-ascet, ai citit slujbele zi de zi și noapte de noapte, te-ai rugat și pe metanier cu Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru mine”. Ai trăit, în același timp, și durerea la toate intensitățile, dar ți-ai arătat și credința în dragostea lui Dumnezeu.

Când omul trece prin durere, din pricina pocăinței și a feluritelor încercări ale vieții și, în durere fiind, rostește cuvintele Rugăciunii atât cu gura, cât și cu rațiunea, atunci va veni o clipă când, cu Harul lui Dumnezeu, mintea – care, după Sfântul Grigorie Palama, este atenția noastră cea mai fină – pătrunde în inima duhovnicească, alcătuită din partea poftitoare și partea irascibilă a sufletului. Atunci inima se curățește, iar Rugăciunea se săvârșește neîncetat, de la sine, cu o însuflare duhovnicească aparte.

Atunci omul Îl are în inimă pe Duhul Sfânt, fiindcă unirea minții cu inima se săvârșește prin lucrarea Duhului Sfânt, iar omul se face templu al Duhului Sfânt și Îl are sălășluind înlăuntrul lui pe Hristos. Această stare este mai presus de viața pământească – este o atingere a vieții veșnice. Atunci omul care se roagă trăiește Împărăția lui Dumnezeu încă din viața aceasta.

De ce îți scriu aceste lucruri? În primul rând, pentru că dorul acesta sfânt ți s-a născut în închisoare, și în al doilea rând, pentru că, un pic mai devreme, în timpul Vecerniei Înălțării lui Hristos, mi-a venit de la Dumnezeu gândul să ți le scriu.

Hristos, cu puțin înainte de Patima și Răstignirea Sa, le-a spus ucenicilor: „Nu vă voi lăsa pe voi orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). Avea să vină cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. De aceea le-a spus: „Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să rămâie cu voi în veac; Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede, nici nu-L cunoaște” (Ioan 14:16-17).

Așa că omul care, în Duhul Sfânt, Îl are pe Hristos înlăuntrul lui, unul ca acesta nu este orfan, ci Îl are drept Tată pe Cel pe Care lumea nu-L cunoaște.

Așadar, în zilele grele prin care treci, mă rog ca Dumnezeu să-ți dea însuflare duhovnicească, pentru a te ruga neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus. Și, fiindcă simți durere și pocăință, mintea îți va coborî în inimă și vei atinge veșnicia, și vei simți bucurie duhovnicească în așteptarea întâlnirii cu Hristos. Și vei trăi ceea ce scrie Apostolul Pavel: „dorință având a mă slobozi și împreună cu Hristos a fi” (Filipeni 1:23). Și se va întâmpla cu tine ceea ce-și doreau primii creștini, așa cum scrie în „Învățătura celor Doisprezece Apostoli”: „Să vină Harul și să treacă lumea aceasta!”.

Mă gândesc că, în aceste zile, ești asemenea astronauților care se pregătesc să iasă din atmosfera terestră și să ajungă în spațiu. Și ei au o neliniște, dar văd ieșirea aceasta în spațiu ca pe o călătorie captivantă.

Sfinții Bisericii au o stare duhovnicească și mai intensă atunci când se pregătesc să părăsească lumea aceasta, și își văd ieșirea ca pe o călătorie duhovnicească captivantă.

Sfântul Sofronie Athonitul scrie: „Mă gândesc și la faptul că se apropie ziua în care va trebui să trec prin experiența morții, pe care o aștept ca pe o nouă naștere”. În altă parte scrie: „Câteodată mă gândesc că, atunci când ne vom smulge din ghearele morții care împărățește în această lume, atunci vom râde cu ultimul și cel mai frumos râs”. Așa să trăiești, și să nu te mâhnești.

Clipa ieșirii sufletului din trup să o consideri o clipă de biruință, pe care trebuie să o așteptăm ca pe un „moment solemn”. Și chiar scrie: „În așteptarea acestui strașnic, dar măreț moment, sufletul percepe mai profund pacea de sus, Iubirea părintească, și năzuiește spre Lumina cea neînserată”.

Așa mergeau sfinții mucenici la martiriu: cu însuflare duhovnicească, fiindcă mai înainte gustaseră din pacea lui Hristos, de vreme ce, prin Duhul Sfânt, mintea li se unise cu inima.

Aceasta este experiența de veacuri ‒ și așa mă rog să treci prin aceste clipe grele, și așa să te îndrepți spre moarte, precum o făceau mucenicii. Să rostești continuu Rugăciunea lui Iisus cu gura, cu rațiunea, și atunci mintea va găsi locul unde să se sălășluiască și vei atinge veșnicia.

Asta am simțit să-ți scriu în timpul Vecerniei Înălțării Domnului, pe când Domnul Se înălța la ceruri și îi binecuvânta pe ucenici. Mă rog ca, împreună cu Hristos, să te înalți și tu la cer.

Cu multă dragoste,

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Din „Un condamnat la moarte ascet. Corespondența cu Anthony și Sarah Atwood”,

în curs de apariție la Editura Bonifaciu

Traducere de Mănăstirea Diaconești

https://inpridvor.ro/detinutul-lui-hristos/