Lasă-te purtat!

Anca Stanciu de vorbă cu Lavinia Stan (partea a IV-a)

- Dragă Lavinia, trăim într-o lume în care lucrurile se derulează cu o viteză amețitoare, având în permanență sentimentul că suntem în urmă cu ceva. Cum să nu fim în urmă cu... bucuria de a sta pe lângă copilul nostru?

- Nu, n-avem cum, decât făcându-ne timp și stând lângă el, iar în timpul acela să învățăm să ne calmăm mințile. Că degeaba stai lângă copil, dacă în mintea ta este: n-am făcut aia și n-am făcut aia, și nu așa, și nu pe dincolo, și mâine trebuie să fac asta...

- Cum să facem? Tu îmi spui chestia asta, dar eu, de exemplu, mă așez lângă copilul meu și mă gândesc: uite, acum trebuia să dau cu aspiratorul, trebuia să...

- Da, da, da, lucrurile acestea se lucrează. Este și partea de eficientizare la care eu am ținut toată viața: organizarea vieții și simplificarea itemurilor din casă.

- Foarte interesant! Cum e cu simplificarea asta?

- Simplificare înseamnă să avem capacitatea să nu ne legăm sufletul de obiecte. Asta e cea mai mare provocare. Eu intru în case în care văd atâtea obiecte, încât îmi dau seama că, pentru a îngriji atâtea obiecte, înseamnă că iei din îngrijirea sufletelor, că altfel n-ai cum. N-ai cum să ștergi praful, să...

- Un minimalism și exterior, dar și interior.

- Dacă nu este un minimalism exterior, sau măcar o abordare eficientă la partea exterioară, n-ai cum să acoperi [toate treburile], da? Pentru că, dacă stai, se întâmplă exact cum spui: trebuie să dau cu aspiratorul, trebuie s-o fac pe aia, trebuie s-o fac pe cealaltă ‒ și atunci, când să te mai bucuri?!

- Tu, de fapt, nu ești prezent lângă copilul tău, chiar dacă stai lângă el.Și el simte!

- Absolut! Și nici nu-i corect copilul tău să fie la concurență cu obiectele, cu lucrurile neînsuflețite. Or, oamenii n-au puterea să rupă din ei nimic. Și eu mi-am construit chestia asta foarte puternică în capul meu: sunt foarte multe familii în România în nevoie, [prin urmare,] tot ce este exces la mine, tot ce nu-mi trebuie, pur și simplu împachetez, pun în sacoșe și le duc la Centru. Am un Centru acum unde am dat toată viața lucruri. Da? Spațiul trebuie să fie cât mai eficient, ca să am timp...

- ...ca să am timp de lucrurile importante!

- Și, când stau cu el, stau cu el. Nu mai stau să mă gândesc ce-o să fac mâine, ce-o să am mâine [în program]. Adică mi-am construit, de exemplu, încadrarea asta: stai că mâine-i o nouă zi, mă bucur mâine de ce-o să fie. Nu stau să mă stresez azi pentru ce va fi mâine, în niciun caz. Dacă e ceva de stresat, ne stresăm mâine, vedem mâine...

- „Lasă zilei grija ei”!

- Azi am ziua de azi!

Ce înseamnă să curgi cu flow-ul

- Deci, până la urmă, cel mai bun manual de coaching este Evanghelia. Că și Evanghelia spune: „să nu aveți două haine”. Pentru că, uite: două haine, trei, patru, zece, douăzeci: griji, griji, griji...

- Îți împovărează viața, da... Eu am găsit foarte multe lucruri similare între coaching și ce ne învață Mântuitorul.

- Mai dă-mi câteva exemple!

- Și gândirea pozitivă, și gândirea asta pe flow este un fel de-a te lăsa în mâinile lui Dumnezeu.

- E un paralelism extraordinar! Trebuie să explicăm ce înseamnă acest „flow”...

- Cum să spun? În clipa în care am început să cred în cartea asta a mea, e ca și cum cineva ar fi deschis două uși pentru mine și a spus: „Lavinia, nu trebuie să faci altceva, doar fii acolo!”.

- Lasă-te purtat!

- Asta este! Și m-am lăsat purtată în grija lui Dumnezeu. Anca, să fii tu în douăzeci de locuri, în patru luni, în douăsprezece orașe diferite, fără să plătești un leu pe o sală, un leu pe promovare, un leu pe un afiș − toate au venit către mine pe flow-ul ăsta pe care m-am lăsat purtată. Mă suna cineva:  „Doamna Lavinia, vreau să vă aduc la Sibiu”. Zic: „Bine, Diana...”. Ea doar născuse al șaselea copil. Și cu vocea mea interioară zic: „Cum, sărăcuța, ea cu șase copii, abia născută, o să se ocupe?!”. „Nu, nu! Știu eu un ONG, o să vă caute!”. A trecut o lună, nu m-a căutat. „Ei”, zic, „n-a fost să fie”. Ce zici? La 11 noaptea mă sună ONG-ul! La 11 noaptea! „Doamna Lavinia, suntem de la ONG-ul nu-știu-care, sunt profesoară, am de 17 ani acest ONG, cu tineri, vrem să lansăm cartea la Sibiu cu dumneavoastră, și direct mie să-mi spuneți...” – și, fii atentă, că aici mi se pare marea minune, și ce înseamnă să te lași mâna lui Dumnezeu, să curgi cu flow-ul, știi? Eu, când merg la Sibiu și stau în Piața Mare, mă uit la Palatul Brukenthal − ador muzeul ăla, l-am vizitat cu copiii mei, îl ador! „Întrebarea este: unde vreți să aibă loc această lansare... în Muzeul Brukenthal?”.

- Cât de frumos!

- Să leșin acolo! „Desigur, în Muzeul Brukenthal!”. Am avut lansare în Muzeul Brukenthal, fără să dau eu un telefon, fără să fac nimic! Pur și simplu, vine și ți le așază Dumnezeu...

- E și asta o artă, de-a te lăsa în voia lui Dumnezeu.

- În sala în care a fost lansarea, erau numai exponate din Japonia. Eu am băiat care a studiat în Japonia, pasionat de japoneză − singurul meu fiu − și vorbitor de limba japoneză. Cum îți explici? I-am făcut fotografii cu chimonourile... Adică peste tot eu am văzut lucrarea asta lui Dumnezeu, care în dezvoltarea personală spune: „Lasă-te purtat! Ai încredere și lasă-te purtat, să vezi cum vin toate către tine!”. Și așa a fost. Pot să-ți spun de peste tot cum am simțit că lucrează Dumnezeu.

Să vezi cum a fost la Iași! La 3 am aterizat, am plecat din aeroport ‒ la 3 și jumătate aveam prima filmare cu Doxologia. Să mă și cazez, să mă și schimb, să vină și mașina să mă ia, să mă ducă acolo... Am filmat − așa a fost viața mea, în ritmul ăsta, în toate deplasările! − și, după ce am filmat, a venit mașina să mă ia, să mă ducă la întâlnirea cu mamele. Când am ajuns, o mamă mă aștepta ‒ eu am văzut Mitropolia și am spus: „Vai, aici e Cuvioasa Parascheva, eu am venit să mă închin!”. Și mămica zice: „Nu putem acum, pentru că vă așteaptă de-o jumătate de oră zeci de mame. Sunt mame venite și din Bucovina, și din împrejurimi!”. Zice: „Trebuie repede să mergeți cu noi. Dar unde suntem noi, Cuvioasa este chiar deasupra!”. Și eu, cât am stat acolo, aproape trei ore, mă gândeam: „Lavinia, cum ai ajuns tu să vorbești părinților cu Sfânta Cuvioasă Parascheva deasupra ta?”. Și, din când în când, mă uitam și ziceam: „Chiar ești deasupra mea!”. Pentru că eram sub Mitropolie, în Muzeul Mitropolitan, și Cuvioasa era poziționată chiar deasupra noastră.

- Extraordinar!

- Deci mie mi se par niște lucruri... Asta înseamnă, știi: „Lasă-te în mâna lui Dumnezeu, și va avea Dumnezeu grijă de toate detaliile”.

Ăsta este harul tău și asta vei face!

- Foarte frumos! Tot despre copii... De multe ori facem tot ce putem, și chiar mai mult decât atât pentru copiii noștri. Totuși, uneori ne scapă esențialul. Îi iubim, dar nu știm să construim o relație cu ei. Cum se construiește, și mai ales cum se menține o relație?

- Măi, e o lucrare în timp. Chiar și lucrarea cu copiii noștri, ca și orice altă relație, necesită răbdare. Este o adunătură de bob cu bob. De bob cu bob, chiar și cu copilul tău.

- Se construiește din burta mamei?

- Categoric, da! Cred că și acolo sunt studii care arată inclusiv că fătul preia din energia mamei, din emoțiile mamei. O mamă stresată, o mamă chinuită, o mamă bătută, o mamă alergată, fugărită, cum atâtea mame au povești – toate acestea vor reverbera în chimia corpului ei.

- Sau o mamă care se roagă!Ne întoarcem la Sfântul Paisie, și nu doar Sfântul Paisie spunea: „Spuneți «Doamne Iisuse...», când sunteți însărcinată, împărtășiți-vă cât mai des, pentru că toate lucrurile acestea ajung la copil”...

- Să știi că, dintre toți copiii mei, eu cel mai mult m-am rugat [când am fost însărcinată] cu această fetiță cu viteza melcului. Eu, [când am fost însărcinată] cu Elisabeta, am citit Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie 40 de zile, în fiecare zi. Și, cu toate astea, este cel mai lent copil al meu. Și atunci îmi dau seama: așa este ea, așa mi-a dat-o Dumnezeu! Deci este clar că e o lucrare. Ceva va fi acolo, cu ea...

- E pacea lui Dumnezeu în copilul ăsta.

- E pacea ei...

- Cum construim o relație? În primul rând cu copiii noștri, [pentru că despre ei] mi-am propus astăzi să vorbim − vreau să ne mai vedem o dată, să vorbim și despre relațiile de cuplu −,dar dacă tot pun întrebarea cu relațiile, foarte mulți, deci și în relația cu copilul, și în relația cu soțul sau cu soția, o luăm, cum să spun, ca de la sine. Adică, dacă eu îl iubesc pe copilul ăsta, automat înseamnă că am o relație cu el ‒ ceea ce este cu totul greșit.Relația este altceva decât dragostea. Eu pot să iubesc pe cineva și să nu ajung la el.

- Da, exact!

- Și în familie, adică între soți, se întâmplă lucrul ăsta, nu doar în relația părinte-copil.

- Și între soți, din păcate, se ajunge la asta. De fapt, asta e nefericirea în cuplu: când tu știi că ai dat tot, dar îl vezi pe cel de lângă tine nefericit, și nici măcar nu știi de ce e nefericit... Sau vezi că e nefericit, știi că e nefericit, îți spune de ce e nefericit, dar tu nu poți să provoci schimbarea aceea de atitudine de care are el nevoie ca relația să meargă înspre fericire.

Așa este și cu copilul. Tu poți să faci mult efort, și totuși copilul să aibă lucruri să-ți reproșeze, pentru că ori nu l-ai văzut așa cum avea el nevoie să fie văzut − adică eu, de exemplu, să am un copil lent și să-i spun în fiecare zi: „Mișcă-te, bagă viteză în tine!”. Păi nu poate „să bage viteză” în el, pentru că ăla este ritmul lui natural.

- Și l-ai și complexat, l-ai distrus, practic...

- Îl distrugi emoțional, da. Eu am întâlnit chiar o fetiță, dacă poți să-ți închipui, din Italia. Era o preoteasă care m-a căutat, cu fetița mărișoară deja, și avea o condiție de sănătate, un sindrom pe care l-au diagnosticat foarte târziu. Corpul ei nu asimila cromul, și asta dă un sindrom care dă o lentoare extraordinară. Iar părinții foarte târziu și-au pus problema că ar putea fi o condiție medicală; când au descoperit, fiica îmi spunea: „Toată copilăria mi-au spus: mișcă-te mai repede!”. Dar ea nu putea să se miște mai repede. Datele ei fizice nu duceau acolo! Și, cu toate acestea, vorbind cu ea, eu am descoperit în fetița asta un suflet atât de cuprinzător! Și i-am spus: „Draga mea, în ritmul ăsta al tău natural, eu te văd îngrijind suflete, stând pe lângă niște oameni și vindecându-i doar cu disponibilitatea asta a ta enormă”. Și ea îmi spune: „Asta e ce vreau să fac. Vreau să lucrez într-un cămin de bătrâni”. „Păi”, zic, „da, tu vei fi bucuria lor...”.

- Vei fi speranța lor, luminița pe ultima sută de metri!

- „Ăsta este harul tău și asta vei face!”. Și le-am spus părinților: „Așa trebuie să o vedeți!”.

Structuri mentale vechi într-o lume nouă

- Cum reușim? Cum să vedem acest talant, această flăcăruie care este în copilul nostru?

- În primul rând, să fim conștienți că ea este acolo! Este acolo, în datele copilului.

- Deci să credem în asta, să credem în misiunea fiecărui copil. Cum descoperim, cum facem diferența, de exemplu, între un copil leneș și un copil care pur și simplu are acest dar al blândeții? Pentru că unii sunt leneși, adică nu ține de firea lor, ci de o patimă.

- Ei se și manifestă practic. Trebuie să fim și pragmatici. Un copil care are darul blândeții va fi blând și va spune lucruri în darul blândeții. De exemplu, la Târgu Jiu a venit o mamă să-mi spună ceva ‒ și chiar o să povestim asta pentru claritate. Mama mi-a spus așa: „Doamna, am un copil prea sensibil!”. Erau vreo șaizeci de părinți acolo. „Vă rog, descrieți-mi prea sensibil, ca să avem același limbaj”. Și îmi spune: „De exemplu, am fost la ziua unui coleg și mi-a zis așa: Mama, trebuie să înțelegeți că eu am rămas singurul copil din grupul ăsta care are părinții nedivorțați. Prin urmare, când mergeți cu mine la ziua colegului, nu mergeți amândoi. Ori tu, ori tata! Pentru că nu vreau, când ceilalți copii vă văd împreună, să sufere”. Și mama îmi zice: „Auziți și dumneavoastră cât e de sensibil!”. Și eu leșin când aud! Și zic: „Doamnă, eu aud cât e de empatic!”.

- Cât e de empatic și de matur!

- Și am spus: „Copilul dumneavoastră are o gândire evoluată! Este gândirea la care trebuie să ajungă toată suflarea și toată omenirea. Atâta sensibilitate și empatie e în copilul dumneavoastră!”. Și femeia a rămas așa: „Eu nu mi-am dat seama... Eu n-am gândit așa...”. Zic: „Normal, pentru că e o diferență de gândire. Copilul dumitale e mult mai avansat în gândire. Normal că nu-i înțelegi gândirea, pentru că el gândește avansat”. Și atunci ne uităm și la pragmatism: păi, când un copil îți spune așa... De asta trebuie să ne dezvoltăm și noi gândirea, măi Anca, pentru că nu pricepem pattern-urile acestea noi. Nu le vedem! Le vedem și nu le vedem... Nu le înțelegem. Le vedem, dar nu le înțelegem. Înțelegem greșit.

- Noi suntem cu structurile mentale vechi într-o lume nouă...

- Da, exact! Într-o lume nouă, care are niște copii cu o gândire evoluată, care sunt empatici și sensibili, și nu se mai potrivește cu ce...

- Nu se mai potrivesc glumele pe care le făceam, tachinările pe care le făceau părinții noștri, mustrările pe care le făceau...

- Felul în care suferim, felul în care... Ăștia sunt hipersensibilii ‒ care sunt, de fapt, evoluații în gândire și în tot.

- Foarte interesantă perspectiva. Cred că asta va ajuta pe mulți părinți să nu se mai crizeze atât.

(va urma)

Interviu realizat de Anca Stanciu

Fotografie de Olia Danilevich / pexels.com

https://inpridvor.ro/pot-parintii-sa-fie-coach-pentru-copiii-lor/

https://inpridvor.ro/spune-mi-trei-lucruri-pozitive/

https://inpridvor.ro/sabotorii-care-ne-erodeaza-energia-vitala/