Acum doisprezece ani m-au operat la IRO (Institutul Regional Oncologic de la Iași). Starea mea nu era deloc bună, nici diagnosticul, nici biopsia. Totul indica o direcție destul de clară...
Am prins exact perioada când era lipsă acută de sânge. Din acest motiv m-au tot amânat și, într-un sfârșit, m-au programat pentru internare pe 6 iulie. Nu știam dacă mă vor opera a doua zi sau voi mai aștepta. Fuseseră destule situații în care au întors pacientele chiar de pe masa de operație, pentru că nu aveau suficient sânge. Și totuși, m-au programat a doua zi, pe 7. Ceea ce ei însă nu știau era că eu am crescut la Huși, lângă Sfânta Muceniță Chiriachi. Și se pare ca ei, sfinții, ne poartă de grijă mai mult decât putem noi înțelege vreodată.
A fost o operație interesantă, pentru că doctorița mea mi-a spus că m-am trezit în timpul intervenției chirurgicale și am vrut să mă ridic de pe masă. Așa, pur și simplu! Nu știu unde voiam să plec, dar se pare că eram hotărâtă să o fac. Hahaha! Ei bine, au dus ceea ce au scos de acolo la analiză și am așteptat. Doctorii mă pregătiseră deja pentru ceea ce va urma, realizaseră planul de tratament. Dar... surpriză! Când a ieșit rezultatul histopatologic, s-a dovedit că NU este cancer. Dispăruse! Biopsia dinainte și diagnosticul fuseseră greșite? Sau Sfânta Muceniță Chiriachi a fost și ea cu mine pe masă? Poate chiar ea m-a ridicat, pentru că nu mai aveam nevoie de operație? Nu știu. Știu însă că această tăietură de pe burtă îmi aduce aminte mereu de Acasă. De 7 iulie. De Sfânta lângă care am crescut. Îmi va aminti de fiecare răsărit. De soarele care pare că țâșnește mereu din turla Episcopiei. Îi datorez mult. Poate chiar viața. Cred că voi afla răspunsul când voi pleca.
Sfântă Chiriachi, rămâi cu mine! Și te rog să mă lași lângă tine când voi veni...
Jenica Gavrilă