Când aveam 16 ani, vorbeam online cu un băiat din alt oraș, cu 3 ani mai mare decât mine, care avusese probleme cu drogurile. Atunci încerca să-și reconstruiască viața, sau, cel puțin, asta pretindea. Din câte îmi povestea, nici măcar nu se mai simțea bine cu prietenii cu care intrase în belele. „N-am mai băut de o lună”, mi-a spus, și m-am bucurat, în seara în care m-a chemat la o petrecere în București. A dat Domnul de eram răcită, febrilă și cu o tuse care mă împiedica să vorbesc, căci îmi doream să-l văd. Pierdusem trenul de după-amiază spre casă și am hoinărit cu verișoara mea până la următorul tren (la 11 noaptea), deci a fost tare tentant să merg să ne întâlnim.
Încă de la început, mi-a părut un suflet de războinic, care se luptă cu conștiința existenței lui Dumnezeu. Era ateu, cam nihilist. Zicea că nu mai e nihilist, că mai degrabă se situează la granița existențialismului.
Ca întotdeauna, prin prisma complexului meu de salvator, m-am încăpățânat să nu îmi iau tălpășița, deși interacțiunea cu el, mai ales că era prin social media, îmi făcea foarte mult rău. Eu așteptam să-și arate sufletul, să-și deschidă inima, și el n-a făcut asta aproape niciodată. Eram convinsă că, sub toate straturile alea de suferință, răzvrătire, ignoranță, se afla lumină ‒ lumină potențial izvorâtoare de iubire, de căldură, de pasiune, pe care Domnul o pusese în inima sa. Simțeam că ceva din el știe că nu suntem singuri pe lume, că nu sunt total nebună (căci eu aveam o relație cu El, fie ea și tumultoasă și „conflictuală” ‒ cu ghilimelele de rigoare, fiindcă un copil care se războiește cu propriul tată, când acesta nu poartă față de el decât iubire, nu e un conflict).
Într-un final, totuși, când m-am săturat ca fiecare adăpare de viață pe care o primeam de Sus să se scurgă din mine picătură cu picătură, am încetat să-i mai răspund. Fiindcă, de fapt, nu eram mai bună; eram neputincioasă, și nu puteam fi un salvator (chiar dacă acum știu că nu avem dreptul să ne luăm acest rol, oricât am fi de buni cu adevărat).
M-am rugat pentru el cred că vreo doi ani după, să fie bine și să se întoarcă la Dumnezeu. M-aș fi rugat în continuare, nu mi-am propus să mă opresc, dar nu am mai simțit că sunt chemată acolo. Asta nu înseamnă că nu îl mai pomenesc din când în când. Încă de atunci, nu am mai știut absolut nimic despre el. De ce spun povestea asta? Poate că are un scop mai concret, însă nu știu decât că am simțit că trebuie să scriu. Mi-am amintit de el astăzi, când am dat drumul unui playlist de muzică cu mesaj creștin. A pornit și „Rugăciune”, deși nu mai ascult Cedry2k. Cu băiatul ăsta vorbeam despre muzică și mi-a recomandat de câteva ori să îl ascult pe Cedry2k, iar eu am refuzat ‒ curioasă, mă întreb oare de ce, din moment ce ascultasem multe alte chestii trimise de el sau la recomandarea lui. Deci el știa că eu sunt cu creștinismul și toate cele, știa că Cedry2k cântă despre suflet și pocăință, și mi-a întins o mână încurajatoare acestui drum.
Ulterior, deși e posibil să mă înșele memoria, un prieten mi-a trimis piesa „Rugăciune”. Am plâns ascultând-o, mi s-a făcut pielea de găină și ‒ asta știu sigur ‒ m-am dus la tata și i-am arătat piesa, iar el a ascultat și nu a schițat altceva decât un surâs care spunea că el a înțeles mai multe decât mine (eu habar n-aveam de referințele la Sfinții Închisorilor, de substraturile politice). Deci eu nu prea înțelesesem versurile, dar emoția am simțit-o pe deplin. E în van, dar tot mă întreb, ce-ar fi fost dacă aș fi ascultat atunci, de prima oară când am fost invitată, ruga unui om aparent lipsit de speranță?
Cât de înfiorător e întunericul când te face să rămâi cu ochii strâns închiși de teamă, să nu poți vedea pic de lumină! Căci, oricât de asupritor ar fi, întunericul nu rezistă nici celei mai slabe flăcări de lumânare!
Nu am avut, de fapt, niciodată curajul să deschid discuția despre credință cu el. Am aflat că e ateu atunci când i-am spus că țin post. Atunci mi-a zis, simplu: „Dar dacă tot vrei să crezi în ceva, nu crede într-un dumnezeu mișel”. Ce confuzie! Mi-aș dori să-i fi spus că Dumnezeu nu mă ține în lanțuri, ci Și-a dat viața ca eu! eu! să fiu liberă.
Eram doar o copilă care avea ‒ ca și acum, de altfel ‒ idei și visuri mai mari decât ea. Dar atunci nu știam să I le ofer Lui. Nu știam să mă las condusă. Mai ales, nu știam să ascult.
Nu cred că oamenii se intersectează întâmplător, ci, mai degrabă, chiar și atunci când o întâlnire pare fără de folos, poate nu înțelegem noi lucrarea Celui ce pe toate le rânduiește spre izbăvirea noastră.
Îmi pare rău de un singur lucru, uitându-mă în urmă: că nu am fost un exemplu bun, în sensul că nu am reprezentat cum se cuvine viața în Hristos, înaintea unui om pentru care eram, poate, singura legătură cu ortodoxia. Se poate spune că am fost lașă și nu mi-am asumat responsabilitatea pe care o pretindeam, dar înțeleg că asta era măsura mea la momentul respectiv. Vorba aceea: nu construi casa altuia dărâmând-o pe a ta.
Așadar, mă străduiesc să folosesc fiecare prilej în care îmi amintesc de el, ca să pun un gând bun, de rugăciune. Fie voia Lui cu noi toți, adică să ne mântuim!
Gala Jura
Fotografie de Alex Dos Santos / pexels.com