(fragmente)
Costion, cred că pot să-ți spun așa, nu? Nu am îndrăznit niciodată în răstimpul cât ai fost printre noi. Nu puteam. Ne despărțeau nu doar un amar de ani, ci și un noian de fapte bune, de inteligență și înțelepciune, de cultură și rugăciune. Dar acum, când tu ești în bulgărele de lumină și dragoste din care au început toate, chiar și tu, chiar și eu, acum, că toate fruntariile timpului au căzut dintre noi, acum parcă aș îndrăzni să-ți spun pe nume, și sunt convins că nu te superi, ba chiar cred că te bucuri.
Așadar, dragă Costion, încerc să-mi amintesc când ne-am apropiat și nu reușesc. Pe firul timpului, cred că știu bine când te-am întâlnit întâia dată. Era o conferință ASCOR cu Părintele Constantin Coman, tu o moderai, cu binecunoscuta ta smerenie. Ai știut mereu să ocupi locul doi sau trei, sau oricare loc în afară de prim-plan. Și ai făcut-o atât de firesc, încât oricine a știut că o făceai din inimă, că așa trăiai tu. Te bucurai pur și simplu să-i așezi pe alții în lumină, nu pe tine. De la acea primă întâlnire au trecut ani. Te-am redescoperit când te invitam la emisiunile mele de la radio. Răspundeai întotdeauna cu o solicitudine, generozitate și conștiinciozitate, de parcă te-ar fi trimis cineva. Sigur te trimitea Cineva, iar tu ai ascultat întotdeauna de El.
Îmi era și rușine să te rog să-mi dai un interviu, pentru că știam că nu refuzi. Niciodată. Nici măcar de pe patul de spital. Ai intrat în direct anul trecut, ascultătorii nu au știut niciodată, înainte de-a fi operat. Și nu fusese o operație ușoară. Iată ce mi-ai scris: „Lucrurile s-au mai limpezit. Nu mă mai duc la rezervă, rămân la salon. Asta face mai dificilă participarea mea la emisiune. Pot apărea zgomote perturbatoare. Dar să vedem. Poate reușesc să merg în cabinetul de consultații, unde nu este nimeni”. Și ai reușit. Din cabinetul de consultații al doamnei doctor care urma să te opereze. Doar ca să mă ajuți, să nu mă lași, deși tu ar fi trebuit să fii cruțat. Nu te cruțai.
Nu știu când, dar în decursul acestor ani, am început să-ți întrezăresc nimbul de lumină care te-a înconjurat toată viața. Am simțit, nu dintr-odată, că în făptura ta se ascunde o Prezență, o Taină, o altă Ființă. Îl purtai pe Dumnezeu prin lume cu o discreție și, în același timp, cu o transparență extraordinară, fără să te sfiești vreodată de credința ta. Amestecul acesta tulburător, de mărturisire și discreție, de asumare și, totodată, de sfielnică ascundere, m-a copleșit. Te-am îndrăgit. Mult. Nu aveam cum să nu o fac. Toată lumea care te-a cunoscut cred că te-a iubit. Și te-a iubit pentru că, așa cum a spus Părintele Constantin Coman la slujba de înmormântare, ne-ai iubit tu mai întâi. Pe toți.
Mult timp mi-am dorit să pot să stau de vorbă cu tine. În tihnă, nu pentru vreun interviu sau emisiune, ci ca doi creștini care merg pe cale. Să te cunosc. Să ne cunoaștem. Să mă ajuți cu înțelepciunea ta. Și nu știam cum. Niciodată nu aș fi îndrăznit să-ți bat la ușă, spunându-ți: „Uite, vreau să te cunosc mai bine!”. Sfielnica ta prezență îmi era și magnet, și stavilă. Îmi aduc aminte că am fost împreună, ani mulți în urmă, la Timișoara, la o conferință închinată Părintelui Teofil Părăian. Pe avion, pe străzile din preajma catedralei, eu am vorbit mult, tu ai tăcut și mai mult. Mi-aș fi dorit mult să-mi vorbești. Nu știam cum.
După ani de zile, am ajuns colaboratori, având ocazia să stăm împreună și să vorbim. Altfel și, mai ales, despre ceea ce ție îți era drag – despre țăranul nostru și despre țara în care el s-a plămădit. Despre Biserică și biserici, despre Ortodoxie și rânduieli ale satului, despre cimitire și moși și strămoși. Eu am ieșit de pe băncile facultății cu o dragoste pentru țăranul român plină de prejudecăți. Deși îl iubeam, îl priveam adesea de sus, cu o prostească și autosuficientă ignoranță. Nu doar că m-ai vindecat de ea, dar universul în care m-ai purtat m-a vrăjit. Cu multă răbdare și delicatețe și, mai ales, cu multă dragoste, mi-ai așezat la locul lor și superstițiile, atât de puține, ale țăranilor noștri, și eresurile și, mai ales, dragostea lui firească, necontenită, neclintită de Dumnezeu și de sfinții lui. Nu vorbeai din cărți, deși le cunoșteai bine. Te așezasei temeinic pe linia celor doi Bernea − Ernest și Horia −, iar prin ei aveai deschisă toată lumea născută de țăranii noștri. Așa îi puteai citi și pe Simion Florea Marian și pe Vintilă Mihăilescu și să-i așezi, pe fiecare, în locul ce li se cuvenea. Dar, repet, nu din cărți îți venea cunoaștetea profundă a țăranilor noștri, ci din dragoste. O dragoste pe care și tu și doamna Maria ați hrănit-o cu întâlniri. Nu știu dacă a mai făcut cineva în țara asta, vreun orășean școlit, ceea ce ați făcut voi. Să luați la pas satele noastre, fără niciun plan, fără să vă doriți altceva decât bucuria unor întâlniri. Și să vă opriți în casele țăranilor. Numai în casele lor. Nu la pensiuni, nici nu existau în anii tinereții voastre, nici la hoteluri, care nu erau în sate, ci găzduiți, pur și simplu, în gospodăriile țăranilor noștri. Fără nicio pregătire, fără niciun plan, atât de dragi orășenilor. Băteați, îmi povesteai, când se lăsa seara, la poartă, rugând să fiți găzduiți. Înfumuraților care contestă ospitalitatea țăranilor noștri, voi le-ați răspuns cu propria viață. Așa s-au născut întâlnirile voastre cu o lume care, acum când scriu, stă să apună. Ați fost ultimii ei oaspeți, iar tu ai descris-o în niște cuvinte și, mai ales, în niște tăceri, pe care nu am să le uit toată viața.
Aș putea să scriu aici pagini întregi despre întâlnirile tale cu țăranii noștri – de la mătușa ta din Mărginimea Sibiului, unde ți-ai petrecut copilăria și până la bătrâna de la Jacul Românesc, pe care ai evocat-o într-unul dintre ultimele interviuri pe care mi le-ai dat. M-ai purtat cu tine, prin toată țara și prin toată inima ta și m-am întors de fiecare dată cu o dragoste și cu un dor care nu s-au mai stins niciodată. În fond, asta știai tu cel mai bine – să-i faci pe oameni să se îndrăgostească. Ai și scris o carte despre asta. Acesta ți-a fost, cred, darul ceresc cu care ai venit pe pământ. Și cu acest dar și pleci, lăsându-ne mai săraci, mai singuri...
Cristian Curte
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!