Nu mai dorm de-un timp, stau cu sufletul la ușă, împachetat regulamentar,
apretat impecabil,
să fie la îndemână la o adică,
la o alarmă generală cu plecare pe front, dac-o să-mi bată vreun înger cu picioarele în ușă, răcnind ordine desăvârșite,
(drepți și fuga marș la unitate)
așa-mi țin sufletul la ușă
cum țin gravidele valiza cu papuci de casă și periuța de dinți
așteptând clipa să se dedubleze,
am strecurat în rucsacul de fugă cele mai frumoase amintiri,
marea cu nisipul de Murano, vreo două ceruri senine ca niște ochi nemincinoși
și, desigur,
ziua aceea în care am fost cel mai iubit om de pe pământ, când am strălucit curat ca un zeu,
p-asta am pus-o deasupra, să o scot rapid la frontieră, să fie parafată de Zaheu, mai marele vameșilor cerești,
și dacă s-o îndoi (că cine mult iubește mult se teme),
o să-i așez în palmă tălpile mele goale
îmbrățișate în formă de cruce.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu