La NATO pe trotinetă

Hristos pe un măgăruș, ucenicii în spatele Lui, poporul în față, zidurile orașului ridicate ca o barieră. Dacă privești mai atent, ceva îți sare în ochi: doar copiii par vii. Se cațără în copaci, își pun hainele sub pașii măgărușului, întind mâinile, aleargă. Simt cine vine. Reacționează. Se bucură.
Restul? Ucenicii sunt în urmă – fizic și spiritual. Încă nu înțeleg unde se duce Hristos. Mulțimea din față, entuziastă, Îl aclamă din motive greșite: speră la un rege-politician, nu la un Dumnezeu care Se lasă răstignit. Nimeni nu e cu adevărat „acolo”. Doar copiii.
Mi se pare izbitor cât de reală este această icoană. O recunosc la fiecare Sfântă Liturghie, în paraclisul Mănăstirii de la Ciucea, unde slujesc. Vin mulți copii. Sunt activi, spontani, uneori gălăgioși – unii adulți ar spune „deranjanți”. Eu cred că sunt exact cum trebuie. Nu se conformează, nu mimează evlavia. Se mișcă. Se joacă. Prind din zbor ceva ce noi, adulții, uităm: viața nu e despre solemnitate tăcută, ci despre prezență vie. Iar Dumnezeu, chiar și – sau mai ales – în Liturghie, caută oameni vii, nu statui cuminți.
Mi-aduc aminte de un copil de la școală. Îi explicam alegerea Domnului de a intra în Ierusalim pe un măgăruș. Un gest care nu era întâmplător: o alegere deliberată a blândeții, a smereniei. Și copilul, cu ochii mari, zice: „E ca și cum președintele ar veni la NATO pe trotinetă!”.

Nu putea fi mai clar. Și nici mai teologic. Hristos nu vine să impresioneze. Vine să Se dea. Iar copiii înțeleg instinctiv această dăruire. Nu analizează. Dacă li se pare că ceva merită, dau ce au.
În icoană, își aștern hainele. Dacă ar fi azi, poate unii și-ar da jos hoodie-ul preferat. Sau poate nu – pentru că noi, părinții, am interveni: „E scump, mami. Lăsă-l, că îl murdărești!”.

Dar mai e un detaliu, pe care l-am redescoperit privind fresca din Mănăstirea Dečani. Un copil urcat pe stânci, tăind ramuri cu o toporișcă mică, prinsă la brâu. Are o ținută curajoasă, hotărâtă. Astăzi, pentru un părinte modern, imaginea ar fi nu doar de neconceput, ci și „scandaloasă”: un copil cu un topor? Prea periculos! În vechime, copilul era văzut ca un om în devenire, capabil să participe cu toată ființa lui la o sărbătoare. Nu era ținut în spate, „să nu deranjeze”, ci era implicat. Era văzut ca ființă întreagă, nu ca proiect fragil de protejat cu obsesie.

Cred că ne temem prea mult pentru copiii noștri. Sau poate că ne temem de libertatea lor – de faptul că ne-ar putea arăta ce înseamnă, de fapt, o credință fără filtre. O credință care nu cere permisiune să acționeze.
Și atunci ne întrebăm: ce fel de credință cultivăm? Una a reținerii? A calculului? Sau una a încrederii? Ne dorim copii cuminți, sau vii? Oare ne dorim credincioși perfect aliniați la norme, sau oameni care reacționează autentic la prezența lui Dumnezeu?
În loc să le cerem insistent să stea cuminți la biserică, ar trebui să-i lăsăm să ne învețe cum se stă, cu adevărat, în fața lui Hristos. Cu haine întinse pe jos, cu mâinile ridicate, cu o bucurie care nu poate fi regizată.

Pr. Ioan Gînscă

Din volumul „Nu toți primesc galben”, Editura Via, 2025