Știam de ceva vreme de apariția ei, dar am tot ezitat s-o iau (neajunsul lipsei interacțiunii directe cu cartea). Era ceva care mă reținea; aveam impresia că e prea exuberantă pentru mine și că n-o să-mi placă. Până când, într-o după-amiază, ajunsă în centru cu alte treburi, am intrat repejor cinci minute la librărie. (Am deviat de la drum pentru că efectiv n-am putut să rezist, și nu cred c-o să mă lecuiesc – și nici nu vreau! – vreodată.)
M-am dus glonț la raftul cu cărți pentru copii: aveam în minte „Sunetul culorilor”, recent publicată la Editura Frontiera. Am luat-o în mână și-am început s-o răsfoiesc... Pare-mi-se c-am început să plâng. (Sau asta a fost a doua oară, când m-am dus, două zile mai târziu, s-o cumpăr? Nu mai știu...) Cred că n-ai cum să nu plângi ținând în mâini o asemenea carte. E atât de colorată și de răscolitoare, străpunge atâtea vise, visuri, amintiri, căutări, căderi, speranțe și ridicări, încât n-ai cum să nu te regăsești și să nu te întrebi cât ești de orbecăitor prin viața ta...
Fascinată de povestea fetiței rămase oarbă la vârsta de cincisprezece ani, am pregătit și un atelier viu pe baza cărții (cu trimiteri la Duminica Orbului și la povestea lui Louis Braille, cu mere roșii, culori și felicitări pop-up). Citind-o celor mici, mă întrebam constant oare cât înțeleg ei din tot ce văd și aud, ca mai apoi, la finalul zilei, să-mi primesc lecția și să fiu pusă eu însămi în fața acestor crunte și dureroase întrebări.
E perpelitor să trăiești ipostaza impostorului... Nu mă puteam liniști ca să adorm. „La ce bun toate astea atunci? La ce bun să citești toată viața literatură, dacă n-o să trăiești și n-o să simți multe din lucrurile pe care le descoperi într-o carte? Ce înțeleg eu din durerea unui nevăzător?”... După ce m-am rugat puțin, tumultul de gânduri s-a risipit când mi-am amintit un cuvânt de-al Părintelui duhovnic, care ne-a spus la un moment dat (desigur, mai adânc decât pot eu acum reda) că, atâta timp cât privești doar la crucea ta, ți se pare imposibil de dus. Doar când ieși din tine și privești în afară, la crucile grele ale altor oameni, ajungi să-ți dai seama că ceea ce ai e incomparabil mai ușor... Acum știu că, asemenea fetiței, și eu „caut lumina care scapără nevăzut în inima mea”.
Cartea aceasta mi-a amintit să fiu recunoscătoare pentru fiecare dimineață în care mă trezesc putând vedea lumina soarelui, norii plimbăreți, florile, merele roșii, frunzele de aur, toate minunile care ne înconjoară și ne colorează existența...
Georgiana Camalessa
