Motto: „Puternic sunt, dar fără de vigoare,
Bine primit, de-oricine alungat”.
(François Villon, „Balada concursului de la Blois”)
A fi profesor la școală: o meserie nu prea bine văzută în societatea actuală. „Voi, profesorii, niciodată nu munciți, mereu sunteți în vacanță!”. „Ești prof pentru că nu știi să faci altceva mai bine plătit!”. De curând, de când profesorii, aici, în Belgia, protestează împotriva noilor decrete care impun economii, am citit astfel de lucruri mai des ca înainte, deși acum va trebui să facem mai mult cu mijloace mai puține.
Dar a fi profesor de religie? Religia, văzută ca a cincea roată la căruță, care nu contează la medie și care nu aduce beneficii și competențe practice, materie la fel de „gratuită” sau „inutilă” ca arta, și mult mai puțin „benefică” decât ora de sport. O materie privită cu condescendență atât de autorități, cât și de colegii care predau materii „serioase”, științifice, verificabile, utile.
Și totuși, eu asta am ales să fac, deși am urmat și alte studii înainte. Cred în ceea ce spunea Sfântul Pavel, că puterea poate să stea în slăbiciune. În fine, sunt uneori și descurajată și am impresia că ceea ce fac nu folosește la nimic.
Dar, de fapt, nu scriu ca să mă plâng: a fost un fel de introducere în miezul problemei. În ciuda a tot ce am scris mai sus, avem posibilitatea de a le vorbi tinerilor despre lucrurile esențiale și de a-i face să se deschidă pentru ele, iar asta contează. O poziție de forță, în alianță cu puterea, niciodată nu a folosit cu adevărat Bisericii. „Puternic sunt, dar fără de vigoare”.
A fi profesor de „religie ortodoxă”, cum se numește oficial în programa școlară din Belgia, este în același timp o muncă instalată pe temelii șubrede, prost evaluată, rău văzută, suspectată de unii colegi ca fiind o sinecură – dar plină de posibilități și de libertate creativă, în ciuda scurtului timp pe care îl avem la dispoziție. Paradoxal, ca adevărul creștin. Cum spunea François Villon în balada concursului de la Blois.
Revenind la colegi, la început inspectorul ne spunea că, de multe ori, rolul nostru este pastoral în școli: suntem singurii reprezentanți adulți ai Ortodoxiei pentru cei din școală, o referință pentru ceilalți. În general, după un timp, își dau seama că nu suntem talibani și nici, sincer, chiar proști sau limitați (NB: dacă nu suntem), și își mai schimbă părerile preconcepute și despre curs sau, cine știe, chiar despre Ortodoxie și creștinism în general.
Începând de astăzi, aș vrea să vă propun o cronică a profesorului de religie, în care voi povesti mici întâmplări de la ore, din cancelarie sau de pe culoare.
Elevii mei provin din medii diferite, din foarte multe țări – toate țările din Europa de Est, Armenia, Turcia, Georgia, Egipt, Irak, și am clase mici. Elevii pot alege, în fiecare an, între mai multe cursuri „filosofice” de religie sau morală neconfesională. Uneori sunt născuți aici, alteori au venit de mici sau abia au ajuns în Belgia și mai au încă probleme mari cu limba franceză și cu adaptarea. Uneori vin din familii mixte − unul din părinti e ortodox, iar celălalt e de altă confesiune, sau chiar altă religie. Uneori am și elevi care nu sunt ortodocși, sau nici măcar creștini, vin din curiozitate sau urmează un prieten. De cele mai multe ori nu știu multe lucruri, și relația lor cu credința creștină este mai ales de factură identitară. Uneori au impresia că știu deja destul, sau sunt plini de certitudini obscure, greu de zdruncinat.
În cel mai bun caz însă au întrebări (și din fericire nu se întâmplă rar acest lucru):
„Doamnă, cine a făcut („inventat”) lumea?”
„E păcat să te tatuezi?”
„Ce se întamplă după moarte?”
„Cine l-a creat pe Dumnezeu?” (sic!)
„Care este deosebirea dintre catolici și ortodocși?”
„Cum putem fi siguri că e adevărat ce scrie în Biblie?”
„Când vine sfârșitul lumii?”
„Cine are dreptate: știința sau religia (sau, mai naiv: Cine a făcut lumea, știința sau religia?)”
Sau, provocator: „La ce folosește, de fapt, cursul de religie?”
Pentru a răspunde la unele dintre ele, măcar parțial, ar trebui să o iau de departe. Cum îmi spuneau niște elevi distrându-se, o luam mereu de la Adam și Eva când îmi puneau o întrebare. Dar asta era acum vreo 12 ani. Capacitatea de atenție a elevilor a scăzut și mai tare de atunci.
Deci cum să faci, când ai doar o oră la dispoziție?
De exemplu, mă întorc mereu la esențial și la bază. (Cine este Iisus Hristos și de ce Dumnezeu S-a făcut om; legea dragostei. Sau cunoștințe de bază: ce cărți sunt în Noul Testament)
Fac fișe de vocabular și idei principale cu ei.
Folosesc fraze simple. Încerc să reduc la esențe, neuitând totuși nuanțele.
Accept să schimb sau să scurtez subiectul dacă văd că o temă nu reușește să le capteze atenția.
Combin subiectele între ele, încerc să aflu ce li se predă la alte materii (totul este corelat, are sens și poate fi umplut de duh).
Promovez dialogul, ca formă de căutare în grup. Niciodată nu ții mai bine minte ceva ca atunci când l-ai descoperit pentru că l-ai căutat.
În fiecare an, încerc noi metode și aduc noi subiecte.
Dar... am și eu întrebări! Oare simplific prea mult − sau, dimpotrivă, complic? Oare ei trec ca gâsca prin apă prin tot ce le spun? Nu știu. Totul este mereu de reinventat. În fiecare an, lună și zi apar noi provocări. Nădăjduiesc însă că, și atunci când par să uite totul de la o oră la alta, totuși sunt nu ca gâștele, ci ca salata, prin care apa a trecut fară să lase urme, dar a curățat-o de nisip.
(va urma)
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Mart Production / pexels.com