Jurnalul târnosirii – Essex 2025 (V)

Luni, 23 iunie

Liturghie lină, cu Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei. Sorb iară și iară minunatele icoane. Lumină splendidă pe fresca din altar. Aceeași Cină ca în Biserica Sfântului Siluan, dar culorile sunt mult mai proaspete, iar lumina naturală pare că iradiază din însăși fresca.

Toată discuția de aseară, toate cuvintele Părintelui Sofronie mi se derulează acum prin fața ochilor cu altă putere, cu alte înțelesuri. Mai ales cel despre „esența trădării”. Parcă îl trăiesc pe viu, parcă mi se descoperă propria-mi trădare. De fapt, mai degrabă sunt descoperită, sunt locuită și vădită de acest cuvânt, care intră în mine și pătrunde până în ungherele cele mai adânci. „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”. (Evrei 4:12-13)

Trădarea este ieșirea din planul ontologic. Căderea din a fi, din unirea cu „Eu sunt Cel ce sunt”. Aceasta înseamnă a te da jos de pe Cruce.

Simt, nu știu cum, palpabil, depărtarea de Dumnezeu în care m-am așezat. Între mine și Dumnezeu este distanța unui arc, pe care îl încordez prin pocăință.

„Între aceste două căi − relaxare şi încordare −, încordarea este calea noastră. În ființarea noastră monahală ne învăţăm nu a fi în starea relaxării şi a contempla cu mintea, nu: noi sântem în toată vremea încordați ca o strună, până la ultima încordare. Şi încercați să păstraţi această strună pururea încordată. În rugăciunea noastră, când ne aflăm în biserică, muşchii noştri sânt încordați şi atenția noastră acolo. Iar rugăciunea noastră nu este liniştea gândului nepătimaş ce trece dincolo de hotarele tuturor suferințelor pământeşti. Nu, noi trăim suferinţele întregului Adam. Și aceasta este viața noastră”. (Sfântul Sofronie)

Mă-ntorc la cameră și-mi fac bagajul de plecare. Multă tămâie (pentru care aveam să trec printr-un control suplimentar la aeroport. Pliculețe albe, nu?). Mă duc la criptă, ca să-mi iau rămas bun de la Părintele Sofronie. Da, el este cu mine. Eu nu eram cu el.

Ne suim în mașină, Vlad e la volan. Pornim încetișor și ne iese în cale Părintele M. Se miră cum de-am venit și-am plecat așa, rapid: „Ai avut un elicopter?”. Vreau să-i spun că m-a adus Sfântul Sofronie de ciuf, dar, neștiind cuvântul în engleză, îmi iese doar: „I came via Saint Sophrony!” („Am venit via Sfântul Sofronie!”) „A, deci ai mijlocitori!”.

M-a binecuvântat și, cu binecuvântarea lui, am pornit către casă.

Dar oare am luat cu mine și focul pe care mă chinuiam să-l aprind? Sau măcar meșteșugul focului? Ce mă voi face când voi fi departe, fără amnar și cremene? Când voi uita nu numai meșteșugul, ci și că există foc? Sfinte Sofronie, vei fi atunci cu mine? Când voi fi scrum, tu pune-mi foc.

A.S.