Duminică, 22 iunie
Liturghia sfințirii.
Ne trezim, așadar, pe la 5, facem pregătirea de împărtășanie, apoi pe la 6 și-un pic pornim deja spre biserică. Nu suntem primii, mai sunt vreo cinci-șase femei și vreo doi bărbați. Așteptăm fericiți, cu convingerea că nu avem cum să nu intrăm.
Încet-încet vine lumea. Din ce în ce mai multă. Mă uit la toți și am nădejdea nătângă că vom putea intra împreună. Și, cum stăm aici, înaintea ușilor bisericii, ni se pare că suntem în fața porților Împărăției cerurilor și că, dacă intră unul, îi va trage pe toți înăuntru.
Timpul trece. Se face 7... 7.30… se apropie ora 8, când urmează să înceapă slujba. A venit și Kiria A., împreună cu prietena ei, grecoaica. Este bine, i-a trecut cucuiul, dar i-au rămas niște dureri în corp, la locul căzăturii. Deja suntem foarte mulți, dar tot ni se pare că marea biserică ne va cuprinde pe toți. În cele din urmă, vine Starețul Petros, care ne vorbește foarte frumos, cu dragoste părintească. Ne anunță că nu sunt locuri în biserică pentru toată lumea, de aceea unii vor fi nevoiți să asiste la slujbă în cortul cel mare, de pe pajiștea de la intrare. Eu nu am nici o grijă, pentru că nici nu-mi închipui ca nu voi intra, din pole position în care sunt.
Apoi vine o maică. Are o listă. Ne anunță că, din păcate, doar cei de pe listă vor putea participa la slujbă. Deci informația inițială era corectă, nu cea de aseară! Începe să cheme persoanele de pe listă și, deși este mai mult decât evident că nu suntem printre aleși, nimeni nu părăsește locul. Căci, de-am fi fost, ne-ar fi chemat deja. Dar, în ciuda tuturor evidențelor, nu mă pot urni din loc. Înțeleg perfect situația, oamenii au dreptate, nu avem cum să intrăm toți. Totuși, cu toată bunăvoința mea, nu sunt în stare să fac nici o mișcare.
Până și-așa, amărâți cum suntem, nu putem să nu o căinăm pe maica responsabilă cu lista. Grea ascultare, grea tare! Mai ușor ne e nouă, care nu intrăm, decât maicii, care trebuie să nu ne lase. Ne roagă, ne imploră să mergem la cortul cel mare. Iar noi, mai de rușine, mai de milă, începem s-o luăm din loc.
Ajung la cort și-ar trebui să mă bucur, pentru că am un scaun rezervat în față, cu vedere deplină la televizor. De altfel, aici, la cort, sunt multe avantaje: putem urmări și ce se petrece în altar, tot ritualul târnosirii, care din interiorul bisericii nu este vizibil. Apoi, e aer curat, vreme frumoasă, categoric mai plăcut decât căldura din interior. În plus, avem o mai mare libertate de mișcare, și deja mă încearcă o oarecare relaxare. Poate nici nu mai e nevoie de cine știe ce rugăciune, poate și Domnul aici e mai puțin pretențios cu noi.
Dar nu rezist în cortul mare decât 5 minute. Încep să mă foiesc. Viermele neadormit îmi roade ficații. Pur și simplu, nu pot urmări slujba de pe ecran! Mi se pare ciudat. Cuantica mea are scurgeri de energie. Mă uit peste umăr, lung, à la Andrei Rubliov: slujba e lângă mine, la 30 de metri mai jos, iar eu aici? Lumea cuminte mă potolește: „Asta e, acum! Trebuie să facem ascultare!”. Numai că-mi dau seama, cu reală disperare, că eu nu fac niciodată ascultare! Mi-aș dori, bine mi-ar fi, de multe probleme m-aș scuti, dar, după o scurtă luptă cu mine însămi, din care ies biruitoare, mă ridic și mă îndrept spre biserică.
Nu vreau câtuși de puțin să deranjez pe nimeni, nu vreau să stric nici o rânduială. Vreau doar să stau pe undeva, sprijinită de zidul bisericii, aproape de pereții îmbibați de har. Așa că merg și mă pun mai într-o parte, fără a îndrăzni să-i arunc vreo privire maicii cu lista, ca nu cumva să o supăr în vreun fel. Când deodată o aud că mă strigă: „You are terrible! Go inside, go inside!” („Ești culmea! Intră înăuntru, intră înăuntru!”). Încep să mă bâlbâi, primul reflex este să mă justific, să arăt că n-am venit ca să intru, dar mă opresc la timp, ca nu cumva să fiu prea convingătoare. Spun „Thank you very much!” („Mulțumesc foarte mult!”) şi pășesc înăuntru.
Minunea e natura acestui loc. Sfântul Sofronie m-a luat iarăși de ciuf și m-a trecut peste toate. Mă așez în spate, pe „scăunelul isihast”, și nu uit să-I mulțumesc lui Dumnezeu. Nu mă mai entuziasmez, nu mai pierd vremea cu sentimentalisme. În jurul și-n nejurul meu se revarsă cerurile.
„Şi va înflori şi se va bucura pustiul Iordanului, şi mărirea Libanului se va da lui şi cinstea Carmelului; şi poporul meu va vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru. Atunci se vor deschide ochii celor orbi, şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul, şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu, şi pâraie în pământ însetat. Pământul cel fără de apă se va preface în bălţi, şi ţinutul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi cale curată, şi cale sfântă se va chema, şi nu va trece pe acolo nimeni necurat, şi nici nu va fi acolo cale întinată. Ci vor merge pe dânsa cei mântuiţi, şi cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce. Şi vor veni în Sion în chiote de bucurie, şi veselia cea veşnică va încununa capul lor”. (Isaia 35)
După Liturghie ne strângem iarăși laolaltă. Îmi recuperez cardiganul pe care, în plecarea mea grăbită, îl lăsasem, deodată cu „toată grija cea lumească”, în cortul cel mare. Întâlniri cu vechi prieteni. Mâncăm plăcințele cu dragoste. Întreb de Anne, o franțuzoaică din Nancy, foarte atipică pentru acest loc. Născută în ʼ38 – „anul Starețului!”, după cum îi spunea Părintele Sofronie. Adică anul când Sfântul Siluan trecuse la Domnul. Aflu că a murit în noiembrie trecut. Veșnica pomenire! Era bolnavă, nu o mai întâlnisem de vreo 9 ani... Dar ne găseam de obicei în iulie, la praznicul Părintelui Sofronie. Spun că „era atipică”, pentru că era în permanență nemulțumită de ceva, în permanență critica pe cineva. Fost profesor de filosofie, briliantă și necruțătoare. Mă corecta la absolut fiecare cuvințel în franceză, până când uitam ce vreau să zic. Dar, cu toate acestea, mă iubea. De ce pe mine? Nu am înțeles niciodată. În afară de Starețul Chiril, pentru care avea o evlavie neclintită, nu mai suferea pe nimeni. Umbla mereu cu o broboadă pe cap, de sub care i se ițeau șuvițe albe, rebele. Voia să-i semene – măcar fizic! − Sfintei Xenia din Petersburg. Mă lua la braț și ne plimbam prin curte, povestindu-mi vrute și nevrute, din alte vremuri essexiene, în care poate nici nu mă născusem.
De pildă, o povestioară amuzantă din tinerețea ei. Venise la mănăstire cu încă două prietene, și le-a întâmpinat Părintele Rafail (Noica), zicând: „Les trois disgrâces!” („Cele trei dizgrații”). Astfel de istorii am auzit multe de-a lungul timpului, poate cândva o să apuc să le aștern pe hârtie. Oamenii vechi ai mănăstirii, cei ce l-au cunoscut pe Părintele Sofronie, sunt la mare preț. Mă apropii acum de unul dintre ei, domnul S. Ne știm de multă vreme din vedere, dar nu am apucat să stăm de vorbă mai pe îndelete. Însă astăzi este o zi mare, și am de gând s-o petrec ascultând povești despre Părintele Sofronie.
Ne așezăm într-un loc mai ferit, cu câte-un ceai în față. Brusc, suntem înveliți în taină. Câteva notițe...
Părintele Sofronie spunea: „Pentru Dumnezeu nu e niciodată prea mult ceea ce-I dăruim!”. Și așa nu își pierdea niciodată însuflarea, pentru că întotdeauna dăruia mai mult, și mai mult.
Odată, în timpul mesei de obște, Părintele Sofronie a spus: „Pentru fiecare cuvânt deșert pe care îl rostiți, eu fac pocăință la chilie!”. Apoi s-a ridicat brusc și a plecat. A țâșnit ca o rachetă, deși avea 90 de ani! Toți s-au cutremurat.
Părintele Sofronie a făcut pocăință până la sfârșitul vieții pentru căderea din tinerețe, atunci când L-a părăsit pe Dumnezeu și s-a îndreptat spre spiritualitatea orientală. A plâns până la moarte atunci când a înțeles esența trădării.
Părintele Sofronie a trăit întreaga viață într-o stare de deznădejde − dar nu psihologică, ci duhovnicească. La tinerețe a spus: „Voi începe cu prima poruncă: să-L iubești pe Domnul Dumnezeu…”. Dar, după o vreme, a văzut că nu are dragoste. Atunci s-a aruncat la pământ și a făcut pocăință ani la rând. Apoi a zis: „Acum am început să iubesc atât” (și domnul S. a arătat cam 1 centimetru cu degetele). „Vai!”, a spus Părintele, și s-a aruncat iarăși la pământ, continuând pocăința. Așa a trăit toată viața.
Spre sfârșitul vieții, Părintele Sofronie a zis: „I-am spus lui Dumnezeu: Nu mai pot să mă rog, nu mai pot face nici o rugăciune!”. Iar Dumnezeu i-a răspuns: „Da, nu mai poți face nici o rugăciune. Pentru că ai devenit rugăciune!”.
Și, pentru că-l văd pe domnul S. ca pe un bătrân duhovnicesc, îndrăznesc să-i spun și despre mine câte ceva. Intrăm, cu pași ușori, pe tărâmul mărturisirii. Îi arăt că, deși nu l-am cunoscut pe Părintele Sofronie, mă simt de parcă l-aș fi cunoscut cu adevărat, deoarece m-am simțit călăuzită duhovnicește prin cărțile sale. Iar domnul S. m-a încredințat că însuși Părintele Sofronie a spus lucrul acesta: „În cărțile mele mă vor întâlni cei care nu m-au cunoscut și și-ar fi dorit să mă cunoască, și voi fi cu ei mai mult decât cu cei ce m-au cunoscut...”.
I-am mai spus că, din pricina anumitor împrejurări, am pierdut relația pe care o aveam cu Părintele Sofronie în urmă cu mai mulți ani. Și că, oricât mă străduiesc să o regăsesc, nu reușesc. Domnul S. mi-a spus: „Dumnezeu nu e boring (plictisitor)! Nu te întoarce în trecut, nu căuta anumite stări. Nu l-ai pierdut pe Părintele Sofronie, el e cu tine! Numai să nu te blochezi în trecut. Lucrul acesta este întotdeauna o greșeală, pentru ca mereu apar situații noi la care trebuie să dăm răspuns. Tocmai de aceea nu-L găsești pe Dumnezeu, pentru că, în loc să-l cauți aici și acum, îl cauți în trecut. Părintele Sofronie era foarte adaptabil, foarte spontan − aceasta era una din harismele sale. Nu se bloca în nici o «schemă»”.
Am îndrăznit apoi să-i cer sfat despre copiii mei adolescenți. I-am mărturisit că nu știu cum să echilibrez raportul între libertatea pe care trebuie să le-o dau și limitele pe care trebuie să le pun. Iar el mi-a spus: „Cum dai libertate? Îți asumi responsabilitatea. La Părintele Sofronie a venit odată cineva și, timp de o oră, și-a defăimat aproapele, spunând toate relele despre dânsul. Părintele i-a spus: «Stop! Timp de o oră ai înșirat toate păcatele mele! Acum trebuie să mă duc la chilie și să plâng!». Persoana respectivă nu a mai trecut niciodată pe la mănăstire.
Mi-a arătat că, în relația cu copiii, trebuie să trec de la nivelul psihologic la cel duhovnicesc. Trebuie să-i îmbrățișez în rugăciune și să-i ascult, adică să fac ascultare de voia lui Dumnezeu pentru copiii mei. Și să-mi asum responsabilitatea pentru ei, în felul în care o făcea Părintele Sofronie. Dar asta nu se întâmplă imediat, ci este un proces de ani și ani de zile.
Mi-a spus că trebuie să fim − la fel ca Dumnezeu, Care spune: I AM THAT I AM. („Eu sunt Cel ce sunt”).
La final, am aflat cu surprindere că a doua zi dimineață nu avem utrenie cu „Doamne Iisuse...”, cum știam eu, ci iarăși Liturghie! De data aceasta, chiar mă cutremur. Căci după slujba de azi mă luase o tânguire: „Vai, am prins aici doar două liturghii... Cât mi-aș mai fi dorit încă una măcar!”. Și nu știam că, datorită sfințirii, se va sluji Liturghia în fiecare zi a săptămânii.
Nu îmi venea să cred. Aici chiar toate dorințele se împlinesc?
A.S.
(va urma)
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!