Jurnalul târnosirii – Essex 2025 (III)

Sâmbătă, 21 iunie

Liturghie în Biserica Sfântului Sofronie. Ajung devreme și am timp să mă uit cu luare-aminte în jur. Totul smerit și plin de slavă. Dar eu sunt rece, stearpă și uscată. 

Ne întoarcem la cea mai veche problemă a omenirii: cum să aprindem focul?

Caut, caut butonul de la aragazul stins, dar nu e de găsit prin harababura dinlăuntru. Știu și că nu-l voi găsi, și mă apucă disperarea. Cum aș putea să dau de el, cum aș putea să câștig cursa de 100 metri garduri fără nici un pic de antrenament? Cum să-L găsești pe Dumnezeul Căruia nu I-ai slujit? Îl găsești doar pe dumnezeul căruia i-ai slujit, pe tine însuți. Privirea asupra ta ți-a fost îndreptată, deci nu se poate duce, reflex, decât în locul unde a fost învățată. Câinele care se întoarce la vomitătura lui. Îl cauți pe Dumnezeu și te găsești doar pe tine. „Idolii neamurilor, lucruri de mâini omenești. Gură au, și nu vor grăi, urechi au, și nu vor auzi. Că nu este viață întru dânșii”. Iar tu cauți viața acolo unde ea nu este. Nu ești tu izvorul vieții, ca să ai butonul de on/off. Domnul este! Și cum să ajungi la El, săracă și goală și desculță? Încerci toate șmecheriile, toate vicleniile, toată pocăința de formă, te zgârii pe ochi și pe față, și pe dos, dar degeaba. 

Începe Liturghia arhierească, iar tu pipăi orbește închisoarea în care te-ai băgat, doar-doar oi găsi vreo firidă în care să-ți bagi unghiile și să scormonești! Sărace suflete!

La cântarea troparului Sfântului Sofronie, încep să plâng. Uscată, stearpă, dar totuși aici, dincolo de orice închipuire. Adusă pe sus de Sfântul…

„Iară dacă și prunci oarecarii, și foarte neputincioși sânt, nevoie urmează ca pre umerii noștri să-i purtăm, și să-i înălțăm pre aceștia, până ce prin ușa intrării ceii cu adevărat strâmte vor trece, că acolo toată sugrumarea și strâmtorarea are fire a se face. Pentru aceasta și zicea oarecine pentru dânsa: Aceasta osteneală este înaintea mea, până ce voi intra la sfințitoriul lui Dumnezeu (Psalmul 72:16-17)”. (Sfântul Ioan Scărarul)

Cum se aprinde focul, când n-ai nici amnar, nici iască? Nu ești tu stăpânul focului, nu-l poți tu singur aprinde. Când nu se aprinde focul, vin alții să ți-l aprindă. Mulțumim Domnului pentru Sfinții Săi!

Prânzul. Aflu că vom urmări slujba sfințirii în cortul instalat pe pajiștea de la intrare, pe un ecran mare. În mod evident, pentru că vine multă lume și prioritate au persoanele oficiale și vechii prieteni ai mănăstirii. Mă simt brusc și oficială, și veche prietenă. Nu pot pricepe, nici rațional, nici afectiv, cum să nu intru în biserică. Dacă Sfântul Sofronie m-a adus aici (de ciuf, la propriu), oare nu m-a adus pentru sfințire? Sunt atât de uluită, că mintea mea nu poate, nu vrea să priceapă. Toți ceilalți, mai civilizați ca mine, au priceput și sunt liniștiți. Eu sunt nepricepută și neliniștită, necivilizată și neanderthaliană.

Vecernia slavei. Înțeleg foarte clar că fericirea nu e din lumea aceasta. Este din altă materie primă, nu creată. De aceea, nici nu poate fi găsită în veci în lume. Dar există.

Εγώ ειμί ο Ων

„Eu sunt cel ce sunt”. Eu sunt Ființa. „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15:4-5)

În afara Ta, nu este ființare. Nici viață. Nici bucurie. „Nu este duh în gura lor”.

În afara Ta, „îmi merge numele că trăiesc, dar sunt mort”. (cf. Apocalipsa 3:1)

„Căci Lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina”. (Ioan 3:19)

„Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte”. (Apocalipsa 2:5)

Doamne, fă-mi respirație gură la gură!

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie”. (Facerea 2:7)

„Pentru că şi Cel ce sfinţeşte, şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2:11)

„Acum, Hristoase, întru Tine și prin Tine, eu sânt”. (Sfântul Sofronie)

Luăm masa de seară pe pajiștea din fața trapezei. Deja a sosit multă lume, majoritatea cazați prin pensiunile din apropiere. Se leagă noi prietenii și se releagă altele mai vechi. Întâlniri cu oameni cu care te-ai cunoscut acum 10-15 ani, tot aici, unde suntem prinși prin altfel de ițe decât prieteniile obișnuite. Este o mare familie, de un singur sânge, „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat”. (I Corinteni 12:13)

Nimic nu se explică aici prin logica obișnuită. Sunt alte legi, altă gravitație, alți sori, alți sateliți, alte legi ale mecanicii. Intrăm în cuantică. Materia se transformă în energie.

Aflu cu mare ușurare că totuși ar fi câteva locuri mâine în biserică, pentru „norocoși”! Că, desigur, scaunele sunt pentru persoanele însemnate, dar printre scaune, prin crăpăturile pământului, s-ar mai găsi loc și pentru alții. Mă bucur până dincolo de margini. Totul capătă din nou sens. Îmi pun în gând să mă duc devreme la cameră, să fac o baie și să mă culc, pentru a mă trezi mâine la prima oră. Măcar sa fac eu ce ține de mine, ca Domnul să-Și facă apoi lucrarea Sa. 

Trece Starețul Chiril – fostul stareț, dar cum ar putea un stareț să fie „fost”? Alergăm să luăm binecuvântare. Mă privește zâmbind. Numai pentru această privire și a meritat drumul până aici.

Mă duc din nou la pangar, acolo unde, vreau-nu vreau, îmi fac veacul. Toți prietenii m-au rugat să le cumpăr tămâie „cypress” (de chiparos), care însă nu e de găsit, tocmai acum! Când ies, o văd pe Kiria A., cu care mă întâlnisem seara trecută tot aici, în fața Bisericii Sfântului Siluan. O salut zâmbind, dar nu mă aude. Vorbește tare și văd că are ochii în lacrimi! Mă apropii și o întreb ce s-a întâmplat, iar ea începe, foarte precipitat, să-mi explice în greacă. „English, please!” („În engleză, vă rog!”). Îmi povestește că a alunecat în criptă, la mormântul Sfântului Sofronie, și a căzut. Îmi arată capul. Are un cucui cât un ou! Vai! Alerg după gheață, dar unul din Părinți a fost mai rapid și vine deja cu două pungi de răcire. Tot acum, tot aici, trece și Starețul Petros împreună cu grupul oficial de mitropoliți invitați.  Noi, pe băncuțele de lângă „Sfântul Siluan”, cu pungile de gheață! Mă tem să nu stricăm atmosfera praznicală cu acest incident, dar, spre uimirea mea, și Starețul, și Mitropoliții vin să vadă ce s-a întâmplat cu Kiria A. Se interesează cu grijă neprefăcută de sănătatea ei. Teologie vie.

Încerc să o înveselesc pe Kiria A. și-i amintesc ce mi-a spus ieri, la aceeași oră, în același loc, cum vrea ea să fie bucuroasă, orice-ar fi! Dar nu-mi iese. Sărmana! Se tânguie și de durere, și de spaimă. Ni se oferă o cămăruță unde poate să stea întinsă, până își revine. Împreună cu ea este o doamnă în vârstă, tot grecoaică, prietenă veche. Mă impresionează să o văd cum, în anumite clipe, se adâncește în rugăciune pentru Kiria A. − o rugăciune tăcută, dar de intensitate maximă. Aș vrea să învăț să mă rog așa.

Kiria A. își sună copiii, care sunt în Grecia... Ea este în vârstă, singură, soțul i-a murit iarna trecută... Prietena grecoaică promite să o ducă la ea în noaptea aceea, ca să o supravegheze. Ajut și eu cu ce pot, o mângâi, îi vorbesc, îi țin compresele. Între timp, evenimentele își urmează cursul lor. La mănăstire încep să sosească oficialitățile însemnate pentru sfințirea de mâine. Chiar pe lângă cămăruța noastră trec delegațiile oficiale, iar noi tăcem mâlc, pentru a nu deranja cu nimic. Mai că-mi vine să râd, gândindu-mă cum s-o vedea de sus toată scena. Mă simt ca într-un film de Kusturica: suntem despărțiți doar de-un perete subțire mai marii și mai micii acestei lumi, cei aflați în slavă, mărire și cinste, și cei aflați în durere, boală și necaz. Toți, un singur Adam.

În cele din urmă, Kiria A. își revine, iar buna ei prietenă o duce acasă cu mașina, nu înainte de-a mă lăsa și pe mine la The Well, pentru că e deja noapte. Fiind în plin solstițiu de vară, ne limpede tuturor că e foarte târziu. Ne făgăduim să ne vedem mâine în zori, la 7 dimineața, în fața Bisericii Sfântului Sofronie. Știm cu toții că, dacă vom fi acolo devreme, avem nădejde să intrăm.

Merg cu ultimele puteri la cameră. Planul meu de-a mă culca devreme, curată și apretată, nu mai ține. Fac baie, dar nu mai pot să adorm. Colegele de cameră s-au certat pentru o ușă deschisă... Lângă noi, undeva, în lume, chiar acum, cineva moare.

A.S.

(va urma)

Jurnalul târnosirii (IV)