Jurnalul târnosirii – Essex 2025 (II)

Vineri, 20 iunie

După masa de dimineață, spăl vasele alături de Ignatius − un tânăr britanic înalt, cu o claie de păr imensă și creață, mai ceva ca Jimi Hendrix. Este imposibil să nu-l remarci în biserică. Cel mai probabil convertit, după nume. Se descurcă foarte bine la spălatul vaselor. Eu sunt la clătire. Bărbat tânăr la vase − chiar mă uimește. Ba îmi mai dă și indicații! Mă scuz pentru engleza mea șchioapă, și-mi zice ca e better than his Russian (mai bună decât rusa lui). Îi explic ca sunt româncă, și imediat se pornește o discuție despre limbile romanice, la care se ni mai alătură un tânăr. Astfel de convorbiri, cu șorțuri și mănuși, sunt tot ce poate fi mai firesc la activitățile de după masă. Poți avea coleg pe cine știe ce academician sau teolog, care altfel arată ca un bătrânel inofensiv.

Se muncește peste tot cu spor. Eu sunt trimisă la trapeza veche, unde mi se dă ascultarea spălării geamurilor. Din nou, un tânăr este in charge și-mi arată procedura ștergerii cu ziare, la care nu excelez. E român și se amuză de mirarea mea cum că bărbații spală geamuri. După ce termin, mă duc să-mi fac o cafea (aici se bea numai ceai! Și un soi de coffee solubilă, care nu mă îmbie). Cotrobăi prin bucătăria în care nu mai intrasem de doi ani. Totul neschimbat. Găsesc pe loc și cafeaua, și ibricul de alamă, iar nivelul de fericire îmi crește instant. Dau drumul la aragaz, pun ibricul, când numai ce dă buzna un grec și-mi spune că a sosit un mitropolit care vrea... o cafea grecească! Eu, simțindu-mă în culmea utilității, zic: „Cafeaua o fac eu!” „Grecească?” „Grecească!” „Du-te mai întâi să iei binecuvântare de la mitropolit! E aici, în bookshop!”. Mă duc, vlădica foarte bucuros și firesc, îmi place. Mă întorc îndată la cafea. Dar nu trece mult până ne dăm seama, eu și grecul, că aragazul… nu funcționează! Vai! Ne învârtim ca disperații în jurul lui, apăsăm pe toate butoanele, dar în zadar!

Suntem față în față cu cea mai veche problemă a omenirii: cum să facem focul. Nici o maică prin jur, toată lumea prinsă cu ascultările. Poate totuși durează mai mult până se încinge plita? O ating cu degetele, parcă-parcă?... Grecul găsește prilejul să-mi țină o lecție de anatomie: „Niciodată să nu atingi plita cu buricul degetului, ci cu dosul palmei!”. Îmi explică cum funcționează reflexele, implusul nervos și toate cele. „Bine”, îi zic eu, „dar dosul palmei e mult mai sensibil, și mă ard!”. „Atunci cu unghia, pentru că, dacă te arzi, cade și-ți crește alta!”. Nu, mersi, domnule doctor. Deocamdată însă nu e cazul de vreo arsură. Aragazul nu merge și pace! Timpul trece, mitropolitul așteaptă… Situația e de râsul-plânsul. În sfârșit, văd o maică în zare! Mă agit ca înecatul, îi fac semne să vină… și vine! Printre niște rafturi secrete, îmi arată butonul magic: clic și plita începe să sfârâie! Nu ne vine să ne credem ochilor. Ne uităm ca oamenii cavernelor cum apa dă, în sfârșit, în clocot. Fac o cafea în stil mare: cu caimac (cum m-a învățat doamna Zamfira Mihail, în studenție) și cu extra-linguriță pentru aromă! Apoi i-o servesc mitropolitului care, probabil, se întreba dacă ne-am dus s-o culegem prin Ecuador.

Pun din nou ibricul, îmi fac și mie o cafea, cu care plec spre commonwork-ul la care am fost chemată. Stăm pe băncuțe, sub „Arca lui Noe” (un mozaic imens de pe peretele trapezei) și, cu migală, tăiem rămurele de tuia de care este nevoie pentru a fi așternute pe drum, la venirea Patriarhului ecumenic. Cu asta ne umplem întreaga zi. Munca e plăcută, vremea minunată, adie și o ușoară briză… Suntem împreună români, greci, englezi și sârbi. Ni se alătură o moldoveancă din Chișinău. Atmosferă de „pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. O grecoaică deosebită, în vârstă, cu un chip dulce, plin de dăruire de sine, povestește cum, pe vremuri, grecoaicele se adunau sa muncească laolaltă, cântând psalmi. Țeseau, brodau, băteau porumbul... Sunt uimită, îi spun ca și noi aveam obiceiuri asemănătoare în vechime, și-i vorbesc despre șezătorile noastre. Ne povestește că a observat multe asemănări între români și greci, inclusiv între bucătăria grecească și cea românească. Eu încerc să-i spun că noi nu avem nici pe departe regimul mediteranean, de vreme ce în bucătăria românească se mănâncă multă carne. „Și la noi!”, mă încredințează ea. 

Cineva întreabă care e semnificația acestor rămurele pe care le tăiem: oare au vreo însemnătate? Ni se răspunde că, cel mai probabil, sunt legate de ramurile de finic de la Florii. Se pare că a fost gândul unuia dintre Părinții ciprioți, care își amintește din copilăria sa că, la venirea unui episcop, i se așterneau sub picioare frunze de dafin. Și că așa s-a făcut în urmă cu trei ani, când Patriarhul a venit din nou aici, numai că au înlocuit acum dafinul, care e mai alunecos, cu tuia. Fata din Chișinău spune că la ei încă mai este tradiția de a se așterne în biserici, de Cincizecime, iarbă proaspăt cosită. Chiar în urmă cu zece zile intrase într-o biserică în care era fân pe jos!

Discuțiile sunt simple, dar între noi se așterne o adâncime și o pace. Fire nevăzute ne leagă, la care țese Domnul, în șezătoarea Lui. Încet-încet ajungem să vorbim despre familia regală britanică și credincioasa Queen Elizabeth. Cineva spune că a fost o regină dreaptă și bună, iar Kate (Prințesa de Wales) îi seamănă. Aflu cu uimire că în rândurile familiei regale se numără și o monahie ortodoxă: însăși mama Prințului Philip, care a venit la încoronarea Reginei Elisabeta în veșminte călugărești. Apoi ajungem să discutăm despre pelerinaje, fiecare povestind cam ce e de văzut prin țara lui și când e cea mai bună perioadă de călătorie.

Duh de părtășie, comuniune, slujire. Firescul bucuriei de a-l vedea pe celălalt mai bun ca tine. Meleaguri afierosite Sfântului Siluan, cel ce a spus: „Fratele nostru e viața noastră”. Cu ce lacrimi a fost udat acest cuvânt, ca să aducă o asemenea roadă?

După încheierea programului de lucru, suntem răsplătiți cu pizza și înghețată (de post, firește). Ne-am strâns toți cei de la commonwork la o agapă improvizată. Ignatius, cu zâmbetul până dincolo de urechi și ochii străluncind de bucurie: „E prima oară când vin la o mănăstire, dar nu-mi închipuiam că e așa!”. În jurul meu, toate limbile pământului. Singură Cincizecimea abolește Babilonul.

După masă suntem rugați să dăm cu mătura în jurul noii biserici. Vreau să ajut și eu, fără să știu că măturile de exterior au aici dimensiuni urieșești. Îmi aleg una lată de vreun metru, pe care abia pot s-o duc, darămite s-o mai folosesc! Dar, de rușinea celorlalți, care muncesc de zor, mă apuc de treabă. După vreo două minute, simt că-mi dau duhul. Lipsa de exercițiu fizic, iar nu munca, mă omoară. Sunt epuizată și năclăită, numai bună de rugăciunea de seară! Mă vaicăr unei maici că am o mătură prea mare, dar, când îmi plec privirea, văd la maica o mătură și mai mare, cu care dă neobosit. Îmi înghit instantaneu cârtirea. Aici, măsura dragostei este slujirea.

Înainte de rugăciunea de seară, mă așez câteva clipe în fața Bisericii Sfântului Siluan, să-mi șterg sandalele de praf. O grecoaică în vârstă, „de-a casei”, Kiria A., îmi spune: „Mă mai ții minte?” (de acum doi ani, când am stat de vorbă pe îndelete). „Da!”, îi zic, „dar dumneavoastră mă mai țineți minte?”. „Da”, îmi zice, zâmbind. „Sunteți neschimbată!”, îi zic eu. „Cum reușiți?”. „Sunt nebună! Vreau să fiu tot timpul bucuroasă − orice-ar fi!”.

Îmi aduc aminte pe loc de un alt moment, de la Ormylia, de-acum vreo zece ani. O maică de acolo, cu care obișnuiam să stăm de vorbă, ne povestea multe lucruri inedite despre Părintele Emilianos. La un moment dat, soțul meu i-a zis: „Dacă ar fi să-l cuprindeți pe Părintele Emilianos într-un singur cuvânt, care ar fi acela?” „Joy – no matter what!!!” („Bucurie – orice-ar fi!!!”). Și ne-a povestit cât de aspru era Părintele cu obștea dacă le vedea pe maici mâhnite de vreun lucru, fie el și foarte grav, cum a fost incendiul de la Simonopetras, sau însăși boala Părintelui Emilianos.

Intru la rugăciunea de seară. Oboseala își spune cuvântul. Mintea îmi fuge în toate părțile, oricât m-aș sili să mă adun. A fost o zi frumoasă, dar nu pentru astfel de frumuseți am venit eu aici. Numai că celelalte îmi rămân neapropiate, precum și sunt. Abia la sfârșit îmi pare a veni o înțelegere: roagă-te, fără a mai aștepta răspuns de la Domnul! Roagă-te și atât!

Sar peste cină și, vlăguită, o iau domol spre casă. Pe drum mă intersectez cu două britanice, care mă salută: „Hi!” („Bună!”). Dar ele pronunță: „High-er” („Mai sus!”). Din toate părțile, Domnul mă cheamă la o altă viață.

A.S.

(va urma)

Jurnalul târnosirii (III)