Jurnalul târnosirii – Essex 2025 (I)

(sau cum să aprinzi focul fără amnar și cremene)

Aceste însemnări făcute, la propriu, pe genunchi, încearcă să adune firimiturile care au căzut de la masa stăpânilor. Nu pentru că aceste firimituri ar putea sătura pe cineva. Dar Domnul poate, cu cinci pâini și doi pești, să astâmpere foamea multora...

Joi, 19 iunie

Sunt în aeroport. Am un bilet spre Londra pe numele meu. Plecarea azi, întoarcerea luni. Este mai degrabă ireal decât real. Merg la sfințirea Bisericii Sfântului Sofronie. Da, mi-am dorit nebunește încă de la începutul anului, când am aflat că evenimentul va avea loc pe 22 iunie. Dar mi-am pus frâu doririi. Am decapitat-o. Am smuls-o din rădăcini.

Ca pe ceva imposibil. Cu totul și cu totul imposibil.

Știam că la mănăstire nu se va putea sta ca pelerin, pentru că vor veni multe oficialități, în mod evident. Și, cu toate că primisem invitația unor prieteni de a locui la ei, în Londra, știam pe propria-mi piele că una e să stai în mănăstire, și alta, în afara ei.

Și în afara ei nu voiam. Nu voiam în afară.

Așa că-mi luasem gândul. Ba chiar îmi ziceam: „Oricum, e mai bine să merg la Essex într-o perioadă mai puțin aglomerată. La sfințire o să vină multă lume, n-o să mă pot liniști, așa că muuult mai bine altă dată!”. Și, ca să pecetluiesc de tot gândul, am sunat să rezerv pentru 11 iulie, însă nu știu cum s-a făcut, că nu am prins legătura. Așa că oarecum mă liniștisem. De tot.

Până acum trei săptămâni când, la o cafea cu o prietenă, vorbind noi de una-alta, îmi spune că tocmai primise confirmarea de la Sister P., maica responsabilă cu cazările, că are loc la mănăstire în perioada 19-23 iunie. Îl ceruse cu mult timp în urmă, dar abia acum primise răspunsul. Și, din păcate, își făcuse alte planuri pentru weekend-ul respectiv, deci este nevoită să renunțe.

Mie nu-mi venea să-mi cred urechilor. Creierul nu putea procesa o asemenea imposibilă informație, dar gura a strigat așa, de la sine: „Merg eu!!! Pot să merg eu în locul tău???” „Normal că poți!”. Și în ziua aceea îmi luasem deja biletul, după ce obținusem confirmarea (incredibilă) de la Sister P.

Sinceră să fiu, pentru că lucrurile se derulaseră atât de ireal, mă așteptam ca, din clipă în clipă, ceva să se întâmple și să nu mai pot ajunge. De aceea, cu bilet cu tot, nu mă entuziasmam, de teamă să nu fie în van. M-am lăsat și eu așa, purtată, fără să-mi dau seama: cum, chiar?!...

Așa că iată-mă în aeroport, încercând să rezolv, pe ultima sută de metri, situația școlară a fiicei mele mai mici. Sau măcar să par că încerc s-o rezolv. Căci până și asta s-a rezolvat (cum?) de la sine.

În ajun primisem (cum?) un colet de la Iași, cu cartea nou-apărută a Preasfințitului Nichifor. Era aproape imposibil să ajungă la timp ca să o duc la Essex, cu cerneala neuscată încă. Dar până și ea a ajuns. Totul era pus în rânduială pe îndelete de o mână nevăzută, iar mie-mi părea că sunt purtată de ciuf, asemenea Prorocului Avacum, fără să mișc un deget. Spre Essex, în zbor.

Cu bagajul suplimentar m-a ajutat Vlad, un prieten din biserica noastră care s-a apropiat în ultimii ani de mănăstire. Lucra în Anglia de mai multă vreme, iar eu îl băteam la cap, neobosit, să meargă și să vadă Essex-ul. Nu-l convingeam și pace: ba că e departe de el, ba că e ocupat, ba că n-are mașină... Până în ziua când a ajuns – și, de atunci, tot continuă să ajungă.

Ajunge și acum, cu o mașină închiriată din Stansted, în care iacătă-mă și pe mine. Pe măsură ce ne apropiem și locurile începeau să devină cunoscute, sentimentul că nu poate fi adevărat nu mă părăsește. Iar dacă totuși e adevărat, vai mie! Căci, față de alte dăți, când mă mai pregăteam oarecum duhovnicește, acum parcă am fost smulsă din fața laptopului ca ucenicul acela din Pateric, cu slova „A” lăsată neterminată.

Când mă dau jos din mașină, pe de-o parte îmi vine să zburd, pe de alta, să mă ascund de rușinea nepregătirii mele. Un Părinte ne iese în întâmpinare. Îmi amintesc dintr-odată că oamenii aceștia sunt Rugăciunea pe două picioare. Respir adânc. Aerul e saturat de har.

Toată lumea este prinsă cu pregătirile. O iau agale spre biserica nouă, unde mi s-a spus că o voi găsi pe Sister P. Dar când ajung, nu îndrăznesc să intru. Dinlăuntru se aud cântări. Nu este slujbă, însă maicile fac repetiție și nu vreau să le tulbur. Așa că aștept în față, privind, privind, sorbind, auzind.

Intru în pronaos. Lumină de chihlimbar. Ascult multă vreme fără să fac o mișcare. Totul e sfânt în jur. Icoanele, cântările, pântecele bisericii, rotund, ocrotitor. Pășesc în naos. Aur în aer, ceruri desferecate, îngeri pe boltă, îngeri în strană, om de pământ mergând plângând.

Sister P. mă salută, zâmbind.

Laudele, în crescendo amețitor.

Străpungere. Beție. Începutul tămăduirii.

Sunt cazată la The Well și, pe drumul care trece printre pajiști, îmi iese înainte un fazan. Are capul de un roșu aprins. Când eram mică, aveam pe bibliotecă un fazan împăiat. Dar viața e mai frumoasă decât moartea.

Colegă de cameră, de data aceasta, e Diana, o româncă din Scoția. Suntem amândouă frânte de oboseală de pe drum, așa că ne propunem să ne băgăm în pat devreme, mai ales că mâine avem Rugăciune de la 6 dimineața. Acum e 9 seara (11, pe fusul orar al României) și mi se închid deja ochii. Dar nu știu cum ne pomenim prinse într-o discuție mai puternică decât nevoile firești de supraviețuire prin odihnă. Încep să-i povestesc despre viața mea, iar ea, antropolog pasionat de psihologie (pentru care are nu doar pregătire, ci și menire), începe să-mi descopere lucruri, înțelesuri, conexiuni. Sunt din ce în ce mai uimită, ceea ce mă face să mă deschid din ce în ce mai mult. Minunea e firescul acestui loc. Și, aflând eu unde mi se înșurubase greșeala, adorm răpusă și fericită.

A.S.

(va urma)

Jurnalul târnosirii (II)