Jurnal de pe tărâmuri bizantine (I) - Constantinopol 2015

Prima zi

Azi am intrat în Haghia Sophia. M-am emoționat până la lacrimi. Am stat 4 ore, care au trecut ca gândul. Mozaicul Deisis cu Maica Domnului și Sfântul Ioan, de la etaj, este dumnezeiesc. Îl știam din poze, dar este copleșitor să-l ai în față. Nu pot să nu mă întreb cum a îngăduit Domnul să cadă în mâinile turcilor. După 500 de ani, încă e de necrezut că nu mai este a creștinilor! Apoi am vizitat Cisterna Basilica. E uimitoare.

A doua zi

Azi am fost la Palatul Sultanilor ‒ Topkapî. Multă faianță colorată. Am trecut pe sub „Sublima” și „Înalta” Poartă. La intrare, Sala unde erau primiți ambasadorii și oaspeții străini când aduceau Peșcheșul. Pe aici or fi trecut și Domnitorii  noștri cu peșcheș moldovenesc. Mi-e mai clară acum „chestiunea” otomană și influență sa asupra bietei noastre țărișoare. Nu mi-a plăcut peste măsură Topkapî. Dar nu regret că l-am văzut. Am gustat puțin din „duhul” otoman. 

În curtea Palatului Topkapî a rămas izolată Haghia Eirene, Biserica unde a avut loc Sinodul II Ecumenic. Nu a fost niciodată geamie, pentru că au folosit-o ca depozit de arme. E minunată. Păstrează aspectul inițial, pur bizantin.

 La Muzeul de Arheologie am văzut o bucată din lanțul de fier din Cornul de Aur pe care Romeii (bizantinii) îl ridicau pentru a împiedica să treacă vasele dușmane. 

Acum suntem pe malul asiatic și mergem să vedem la exterior Biserica Sfintei Eufimia, unde a avut loc Sinodul IV Calcedon. Am luat feribotul peste Bosfor până aici.

A treia zi

Sunt în față la Haghia Sophia, pe o bancă, la apus de soare. Azi am bătut la pas străduțele din zona Hipodromului și am dat peste Biserica Sfinților Serghie și Vah, care e acum moschee. E monumentală. Străduțele înguste, străjuite de case pe două-trei etaje, vechi și sărăcuțe. Străzi cu pantă foarte mare. Senzația că le urci pieptiș. În cale a apărut și o rămășiță din Hipodrom, înalt de vreo 10 metri și plin de buruieni.

Aici e Babilonul, toate națiile pământului. 

Am găsit în cale, după căutări îndelungi, fosta Mănăstire Mirelyon, ctitorită de Roman Lecapenos în secolul X. Are și o Cisternă (rezervor de apă) care acum e mini-bazar de papuci. Bisericuța fostei mănăstiri de maici e foarte frumoasă. Am îngenuncheat și m-am rugat. Și-a păstrat duhul creștin. E o bijuterie ascunsă printre blocuri mari. Se vede că e foarte-foarte veche.

A patra zi

Azi am văzut Chora. Breathtaking. Overwhelming. La intrare te întâmpină Domnul Pantocrator, binecuvântandu-te. Înaintezi și dai de mozaicuri nemaipomenite! Frescele sunt alături, în Paraclisul care e lipit de Biserica cu mozaicuri. Practic, e o altă încăpere din biserică. Sunt perfecte. Nimic nu le lipsește.

Am trecut pe sub Apeductul lui Valens, am mers cu autocarul de-a lungul Zidurilor Teodosiene, am văzut Ruinele jalnice ale peretelui exterior ale Palatului Voukoulion din Valherne. Biserica Vlaherne cea veche nu mai e. Au reconstruit alta în secolul XIX. Tot azi am fost pe malul asiatic în cel mai înalt punct, pentru a vedea Bosforul de sus. Extraordinar.

Tot ce am citit eu a căpătat sens acum. Ce dor mi-e de secolul IX al Împărăției Romeilor! Ce strălucire a avut! Și ce cădere de necrezut! 

A cincea zi

Dacă vrei să înțelegi ceva din acest Oraș, trebuie musai să petreci aici măcar o săptămână și să-l bați la pas. Eu am bătături și șchiopătez de la atâta mers. Mâine mergem la Biserica românească la Liturghie. Ne-au mai rămas până marți: Palatul Dolmabahce, Turnul Galata, Biserica Izvorul Tămăduirii. Eu o să mă mai duc o dată, fără grup, la „Sfânta Sofia”. Să mai stau vreo trei ore înăuntru. E minunată. Și totuși... Căderea Orașului arată că totul e deșertăciune pe lumea asta... 

Azi am fost la Yedikule și am văzut din afară Turnul unde a fost închis Brâncoveanu cu fiii săi înainte de execuție. Turnul nu era deschis pentru vizitare, e în restaurare. Am văzut zidurile teodosiene mai îndeaproape. Turcii nu se îngrijesc de ele, sunt pline de buruieni și se prăpădesc pe an ce trece. Dar încă sunt fascinante. Apoi ne-am separat de grup și am mai mers încă o dată la Chora, pentru a ne imprima în memorie, odată pentru totdeauna, frescele și mozaicurile acestei mărețe ctitorii.

De la Chora am coborât, la pas, în căutarea Bisericii fostei mănăstiri „Theotokos Panmakaristos”, ctitorie din aceeași perioada cu Chora, care mai păstrează câteva mozaicuri. O parte e geamie și o parte e muzeu. Ne-am bucurat de ea ca niște copii mici. 

În prima zi, înainte de a intra în Oraș, am trecut prin Selimpașa, fosta Epivata, orașul natal al Cuvioasei Parascheva. Am văzut de departe malul mării și ne-am imaginat-o pe Cuvioasa privind la valurile marii. Epivata e acum un fel de suburbie a Istanbulului, modernă și pe deplin turcită.

A șasea zi

Azi ne-am împărtășit în Biserica Muceniței Paraschevi, refăcută în secolul XVII de Brâncoveanu. Aici sunt moaștele Muceniței Arghira, care a trăit în secolul XVII în Oraș, și care a stat în temniță turcească timp de 17 ani, pentru că nu a vrut să se mărite cu un turc. Multă amărăciune au îndurat creștinii de la turci! Și încă se tem.

A plouat și s-a mai răcit puțin. Plec acuși din nou la Haghia Sophia. Simt că a trecut un an de la prima întâlnire, iar nu patru zile.

Mă voiu întoarce acasă și mai îndrăgostită de Împărăția Romeilor!

Am ieșit ultimele din Haghia Sofia azi. Ne-au dat paznicii afară. De fapt, ultima care a ieșit a fost o pisicuță neagră, ratacită prin Marea Biserică. La chemarea paznicului, a venit ascultătoare afară. Am stat trei ore înăuntru, la etaj, unde stăteau femeile. Împărăteasa avea o lojă specială, cu vedere directă spre Sfântul Altar. „Deisis”-ul e la etaj. Mii și mii de oameni se perindă zilnic pe acolo. E un vacarm continuu. Toți fac poze, toți au bețe de făcut selfie-uri.

Dar în ultima jumtate de oră s-a liniștit Biserica. Rămăsesem o mână de oameni. Minune, nu mai era nimeni la Deisis! Just us, 4 girls, pe deplin îndrăgostite de Marea Biserică. Apoi am luat iar străduțele la pas, cu harta în mână, și am dat peste măreața și dumnezeiasca Biserica „Theotokos Kyriotissa”, acum geamie. Exact prin curtea ei trece Apeductul lui Valens, care o străjuiește ca un zid. Turcul ne-a aprins lumina, să vedem bine înăuntru. Sunt primitori. 

Apoi, după un drum de vreo jumate de oră pe jos, patru fete, prin niște mahalale sărăcăcioase și apoi printr-un cartier de musulmani foarte religioși, am ajuns la dumnezeiasca Biserică a fostei Mănăstiri Pantocrator. E o biserică imensă, monument Unesco, dar era închisă, fiind în restaurare. Acum e geamie, desigur. Dar a avut, în perioada ei de glorie, peste nouă sute de monahi, un azil de bătrâni, un altul de bolnavi mintal și un Spital. De acolo este o panoramă de vis asupra Cornului de Aur și a Bosforului. 

Ultimul obiectiv a fost să vedem să vedem ruinele Studionului. O, și le-am văzut! Doar că, din afară, am privit cu jale la ce a mai rămas din mărețul Studion... Alături, am găsit o terasă-cafenea „Studius Garden”. Atât a mai rămas din Studion. 

A șaptea zi

În ultima zi, am ales să sărim peste vizitarea Palatului Dolmabahce și am luat feribotul spre Insula Prinkipo. Ne-am plimbat cu trăsura, am ajuns la o biserică grecească, „Aghiu Nikolaos”, în vârful unui deal. O familie avea grijă de biserică ‒ nu știau decât turcă, dar erau creștini. Pe insulă mai sunt doar optsprezece greci. Pe Insula Halki mai sunt doar zece. Marea e frumoasă, dar nu au țărmuri cu nisip. De aici se vede în stânga Halki, și în dreapta, malul asiatic al Turciei. Zeci și sute de femei îmbrăcate complet în negru, cu fețele acoperite. 

Diseară avem croazieră pe Bosfor.

Instanbul by night.

Alina Ana Nistor