Jurnal de la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului

25 octombrie 2025Azi am pornit spre București. 100 de tineri de la Iași. Studenți la diferite facultăți. Mult entuziasm tineresc, multă bucurie.

Mâine vom participa la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. Suntem bucuroși.

Prima oprire pe drum: locul bătăliei ștefaniene de la Podu-Înalt, Vaslui. Urcăm scările spre mărețul Ștefan. E pe cal, sus, la înălțime, ocrotind, în continuare, Moldova lui iubită. Îi cântăm cu bucurie și respect troparul: „Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune...”. Toți tinerii îi știu troparul. Sunt copii buni. Plini de bucuria vieții petrecută în Biserică.

A doua oprire pe drum: Mausoleul de la Mărășești, în Vrancea. O doamnă-ghid drăguță, bucuroasă de public tânăr, ne povestește despre istoria monumentului. A fost construit în anii '20 pentru a cinsti pe eroii căzuți pentru apărarea Neamului în Primul Război Mondial. Aici sunt îngropați generalul Averescu și Măriuca, eroina transmițătoare din copac. Este și un paraclis cu hramul Schimbării la Față a Mântuitorului. Am cântat cu toții o scurtă panihidă și „Hristos a înviat”. Și troparul Schimbării la Față. Și troparul Cuvioasei Parascheva. Și troparul Cuviosului Dimitrie Basarabov. Tinerii pelerini stiu toate troparele! Sunt impresionată de credința lor. Vizita muzeu, fotografie de grup și fuguța la autocar. Spre București.

A treia oprire pe drum: Mănăstirea Brazi. Măicuțe. Secolul XVII. O Mănăstire între brazi. Liniștea locului și brazii l-au făcut pe marele scriitor Ioan Slavici să ceară să fie înmormântat aici, în proximitatea mănăstirii. Nu știam. Deci de 100 de ani, Ioan Slavici așteaptă învierea morților între brazii de la Brazi. Dar comoara mănăstirii este Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie. Teodosie de la Brazi, desigur. Turcii l-au ucis pentru că mitropolitul nu a vrut să le arate unde a ascuns aurul mănăstirii. Adică sfintele vase de aur cu care slujea Sfintele Taine. Nu le-a dat cu prețul morții. Cu prețul vieții veșnice în ceata mucenicilor. Teodosie Mitropolitul a fost dezgropat de obștea mănăstirii vreo două sute de ani mai târziu. Și unul din monahii prezenți a fost Antipa de la Calapodești, marele nostru sfânt isihast, care s-a săvârșit din viață departe, pe insula unde e Mănăstirea Valaam. În Rusia, în 1890-și-ceva. Revin la Teodosie: am aflat cu uimire că a fost mitropolit la noi la Iași. Pe vremea lui, Catedrala veche încă nu exista. Deci Sfântul Teodosie a viețuit ani buni la Iași, în cetatea Cuvioasei Parascheva.

Tinerii mei s-au închinat cu evlavie la sfintele sale moaște și i-au cântat tropare. Maica Stareță ne-a povestit istoricul mănăstirii și ne-a urat călătorie binecuvântată până la București. Chiar un loc frumos. Printre brazi. La revedere, Mănăstirea Brazi!Continuăm spre București...

26 octombrie 2025

Ne-am trezit dis-de-dimineață pentru a porni spre ținta noastră: Catedrala Națională. Punctul de întâlnire pentru toate autocarele venite din toate orașele țării, sub directa organizare a Patriarhiei, a fost Piața Parlamentului. Am primit ecusoane de pelerini, ne-am așezat în șir indian și, după un pic de așteptare, am pornit pe jos, cale de 40 de minute, spre Catedrală. În fața noastră și în spatele nostru: sute de oameni din toată țara, în șir indian, înaintau liniștiți și emoționați spre Marea Biserică. Organizare desăvârșită: voluntari tineri (elevi și studenți bucureșteni) cu vestele albastre, voluntari preoți, toți ne îndrumau, ne sfătuiau. Gazde bune, bucureștenii! Nu mă așteptam. Credeam că doar moldovenii pot fi cele mai bune gazde.

Am ajuns la intrare în incinta Catedralei. Dincolo de incintă erau deja mii de credincioși, care urmăreau firul slujbei din stradă. Am intrat în perimetrul destinat și Arhiepiscopiei Iașilor, nu foarte departe de scările Catedralei. Sfânta Liturghie deja începuse. Cântarea Tronosului sublimă, imperială, străpungea inimile și conștiințele.

Liturghia a decurs repejor, cu vioiciune. Desigur, impecabilă slujirea.

În curte, mii de oameni într-o simțire. Cu toții, bucuroși că sunt părtași la acest eveniment istoric. Suntem mândri de Patriarhul nostru. Nu s-a lăsat copleșit de mulțimea piedicilor, ci a mers înainte. A știut permanent că nu face Catedrala pentru sineși, ci pentru neamul românesc. Pentru cei ce au trecut la Domnul, pentru cei ce suntem contemporani cu ea, și pentru cei ce vor veni. Istoria a dovedit-o: toate trec (domniile, răscoalele, pandemiile), dar bisericile rămân și bucură fiecare generație. Azi suntem nerecunoscători și revoltați, mânați de sentimente imature sau pripite, dar mâine sau peste o sută de ani ne bucurăm de ceea ce ne-au lăsat valoros strămoșii noștri. Peste o sută de ani, generația noastră și patriarhul nostru vom fi strămoșii celor de atunci.

Am trăit un sentiment de solidaritate cum rar am mai simțit. Solidaritate cu toți cei prezenți și solidaritate cu toți cei ce ne vor fi urmași. A fost construită o rugă în piatră pentru trecut, prezent și viitor. România anului 2025 construiește catedrale, într-o Europă care le transformă în muzee, biblioteci sau spații de divertisment.

Am apreciat prezența personalităților publice la marele eveniment de sfințire a Catedralei. Au venit fiecare cu prezentul și trecutul proprii, înmagazinate în conștiințele lor, dar nu mă îndoiesc că au plecat atinși de sfințenia slujbei, care a fost înălțătoare. Biserica se roagă zilnic pentru ei: „Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oştire, Domnului să ne rugăm”. Biserica se roagă zilnic pentru ei, în miile de biserici cu Liturghie zilnică. Zi de zi!

Au sosit părinții Patriarhi: Bartolomeu, patriarhul ecumenic de Constantinopol, și Daniel, al României. Uimitoare puterea de muncă și perseverența Părintelui nostru Patriarh! Sfințirea a început pe treptele Catedralei, în văzul credincioșilor. Din locul unde ne aflam, ei păreau atât de mici în comparație cu Catedrala! Mici la trup, dar mari în duh. Ecranele instalate în curte ne-au ajutat să-i vedem bine. I-am studiat în detaliu: veșmintele, cuvintele, mișcările, privirile. Totul imperial!

Au început cu sfințirea celor doi sfinți în mozaic de la intrare: Andrei și Filip, Apostolii românilor. Da, nu doar Andrei, ci și Filip a ajuns pe meleagurile noastre, în secolul I. Au sfințit apoi, prin atingere cu Sfântul și Marele Mir, ușile Catedralei. Vai, ușile sunt superbe! Cu sfinți încrustați pe fiecare ușă. Cu sfinți români, desigur.

Cei doi patriarhi au continuat sfințirea in interior, începând cu Catapeteasma. În același timp, părinții ierarhi din Sinod sfințeau icoanele din naos.

S-a terminat slujba, au fost rostite discursurile, și-au făcut daruri unul altuia. La final, toți cei din Catedrală l-au aplaudat pe Părintele nostru Patriarh. Am aplaudat și noi afară, mândri de Patriarhul nostru. Da, chiar suntem foarte mândri de el. Ne ține uniți și puternici de aproape 20 de ani. Vrednic este! Dumnezeu să-i dăruiască mulți ani și putere de muncă. Și multă îndrăzneală la rugăciune!

Nouă ore am așteptat în picioare să intru în sfințita Catedrală. De fapt, doar 5 ore, deoarece cam 4 ore au durat slujbele. Vremea a fost foarte plăcută, deloc frig. Nu a plouat, nu a bătut vântul. Am suferit un pic din pricina șederii exclusiv în picioare. Nu am avut scăunele la purtător. Dar am venit pregătiți pentru un astfel de efort și a fost foarte puțina noastră jertfă adusă Domnului. Și a fost pregătirea noastră pentru întâlnirea cu Altarul Domnului din Catedrala națională. Desigur, Domnul nu are nevoie de jertfa noastră, ci noi avem nevoie de o asceză premergătoare întâlnirii cu Sacrul. Generația noastră, dependentă de confort, a început să uite aceste detalii.

Întâlnirea cu sfințita Catedrală.

Eu am numit-o în inima mea „Marea Biserică” (Megaly Ecclesia), așa cum îi spuneau bizantinii Aghiei Sofia din Constantinopol. Trăiesc cu nostalgia splendorii bizantine, arhitecturale și spirituale.  

În primul rând că nu mi s-a părut atât de imensă pe cât o percepeam din imaginile video văzute până atunci. Da, e mare, e măreață, e imperială, e copleșitoare, dar nu e imensă. E atât cât trebuie să fie o Catedrală Națională, destinată marilor evenimente religioase ale națiunii române.

În al doilea rând, culorile icoanelor în mozaic sunt percepute mult mai moderat cu ochiul liber, de la nivelul staturii noastre, decât cum apar pe sticla televizorului, filmate îndeaproape. Da, pictura este armonioasă, plăcută ochiului. M-a surprins să văd cât de mic este acum Mântuitorul Pantocrator de deasupra naosului, sus în turlă. Când au publicat pe Basilica fotografii cu montarea acestui mozaic, icoana părea imensă.

M-a emoționat nespus de mult prezența sfinților nou-canonizați pe stâlpii din pronaos. În stânga, sfintele femei, în dreapta, sfinții bărbați: Filofteia, Maria Brâncoveanu, Cleopa, Paisie, Dometie, Ilie, Constantin, podoabele Bisericii! Pentru rugăciunile lor, Doamne, păstrează pacea pe pământul românesc și în toată lumea ta!

Odată intrați în Catedrală, am înaintat într-un ritm alert spre sfântul Altar. Organizarea foarte bună.

Stăm la rând, dar cu ochii în sus, pe pereți. Fotografiem. Vrem să avem propriile noastre fotografii. Știm că vor fi publicate fotografii de calitate, dar noi vrem să le avem pe ale noastre. Pentru că, de câte ori ne vom uita în galeria din telefon, vom vedea nu doar cele fotografiate, ci vom retrăi emoția primei noastre întâlniri cu catedrala. Nu, nu sunt entuziasme ieftine, sunt mărgăritare neprețuite pe care acum vi le pun înainte, prin cuvântul scris. Credeți-ne pe cuvânt, au fost momente de înălțare sufletească.

Iconografia: m-a uimit, dar  și plăcut impresionat, importanța care a fost acordată Sfinților Luca al Crimeei și Nectarie al Pentapolei (de Eghina). Chipurile lor au fost așezate în naosul Marii Biserici, aproape de catapeteasmă, semn vădit că Ortodoxia este, în primul rând, universală. În Sfântul Altar, pe Catapeteasmă, am găsit icoanele sfinților români. Am trecut în grabă, nu era timp de zăbavă, dar la ieșirea din Sfântul Altar m-a întâmpinat unul din sfinții pe care îi iubesc nespus: Antipa de la Calapodești, isihastul nostru, care și-a trăit ultimii ani în Mănăstirea Valaam.

Pe ușile diaconești: doi arhangheli: Uriil și Rafail. Pe culoarul pe care ieșim din Catedrală, ne întâlnim cu părinții cuvioși români: Cleopa, Paisie, Dometie, Arsenie ș.a. Și cu Sfântul Iosif Isihastul, înfățișat lângă sfinții români. Semn clar că cineva are mare evlavie la Gheron Iosif. Observ că în pronaos mai sunt stâlpi fără icoane, și-mi vine gândul-rugăciune: Doamne, oare ar fi posibil să-i găsesc aici, în viitor, și pe Cuvioșii Siluan și Sofronie Athoniții? Dă, Doamne! Și scriu acum, aici, aceasta, căci poate citește cineva Jurnalul acesta și ruga mea lucrează în inima lui.

Aș vrea să închei cu ceva foarte important: am mers la sfințire alături de o sută de tineri din Iași. Tineri credincioși, foarte frumoși la chip și la suflet. Viitorul și nădejdea Bisericii! Și nu erau singurii tineri prezenți. Pot da mărturie că majoritari erau tinerii, acolo, în incinta Catedralei, veniți din toată Țara Românească.

Alina-Ana Nistor