Judecata copiilor (I)

Rigla

M-am născut cu o curiozitate genetică, încurajată spontan și cultivată naiv de bunicii mei, oameni simpli, care m-au crescut pe lângă ei muncind la țară, până am mers la grădiniță. Acolo am continuat să trăiesc bucuria descoperirii în preajma unor educatori fascinați de meseria lor și de copii. Cu câteva excepții, bineînțeles, ca să nu idealizăm absurd, am fost un elev norocos.

Când vreau să mă retrag în trecut pentru ceva oblojiri și cicatrizări, reiau cu ochii închiși cum parcurgeam singură (eram convinsă că nu mă urmărește bunica), la trei ani, drumul de la poarta casei noastre din Lucăcești la grădinița din fața bisericii și a cimitirului, unde mă primea direct în brațele ei de miez de pâine Milica, vecina de peste drum, proaspătă absolventă de liceu pedagogic, care îmi spunea că sunt cea mai frumoasă și mai cuminte din lume și îmi prindea cu agrafe în păr panseluțele adunate în pumni de pe lângă garduri. Sau rememorez anii când am fost transferată la grădinița din oraș și am întâlnit-o pe admirabila doamnă Keller, care merită un monument în centrul Sucevei, alături de unul închinat domnișoarei Boroș, profesoarei de literatură, oamenii care au consolidat puternic cu munca lor didactică acest oraș, cred, prin ce generații au lansat.

Acest debut ingenuu idilic a făcut să pot învăța natural și fără efort la școală. Asta o scotea din minți metodologic pe anxioasa de maică-mea. Țin minte isterica ei exclamație de om care a tocit cu chin și jertfire toată tinerețea ca să poată deveni primul absolvent de universitate din sat, îndemnată tot de un învățător, care a văzut-o licurici inteligent și fragil, de neîngropat în praf la prășit: „Tu când înveți??? Ai terminat de învățat? Nu te văd că înveți!”. Eu nu înțelegeam cum ar fi să vezi când cineva învață la fel cum nu înțelegeam cum ai putea vedea foamea.

Procesul de învățare e continuu, discret și invizibil din exterior, la bază e miracolul cogniției, care se petrece natural într-un mediu sigur. Mersul la școală era sensul meu atunci, aflam chestii, și asta era bine. Acoperea cu o pulbere de răsărit zilele în care leșinam sub bancă de la anemie în comunism, cele în care urlam de durere de dinți netratată de nimeni, cele în care copiii musteau de invidie, cele în care luam pedepse nedrepte, disproporționate sau puse în cârca mea din cauza altora lași, pe care nu-i pâram. Dar și lucrurile astea ajută la vigilență mai târziu. Era minunat așa cum era, dacă ardeam de nerăbdare să se termine vacanțele și citeam vara toate manualele alea casante, răsfolosite înainte, îmbătându-mă cu mirosul lor înecat în plumb de tipografie. Plus că la școală făceam schimb de timbre! Și astfel schimbam ceva mult mai valoros pe piața socială ‒  replici cu Otilia sau Ciprian, șefii clasei.

Excepție de la această regulă a timpului absolutei fericiri fac două materii școlare la care s-a crezut că aplicarea într-un anumit moment a bătăii ar putea aduce viteză și progres: istoria și matematica.

În clasa a cincea, profesoara de istorie m-a lovit din senin în minutul în care a intrat pentru prima dată în clasă. A salutat și, trecând pe rândul nostru în drum spre catedră, în timp ce așteptam emoționați, cu caietele imaculate deschise, m-a luat de cozi și m-a izbit cu capul de bancă țipând, pentru că a văzut de sus că filele caietului meu dictando erau liniate normal cu rigla, ca toate celelalte din ghiozdan. Or ea, directoarea școlii fiind, spusese deja pe ton sensibil ridicat la ședința cu părinții că materia ei e mai specială și că toate caietele elevilor de la ora ei vor fi liniate nu cu albastru sau creion, ci cu roșu, nu la o lățime de riglă de la cotor, ci la un centimetru. Și că la ea trebuie să înveți, că altfel e de rău. Lasă repetenți. Era șefă de Partid pe oraș și putea face ce dorea ea. Și a crezut că imperativul din vocea ei a fost suficient să pună în mișcare logica părinților convocați.

La ședință fusese mama, nu eu, iar mama, trei copii având și tot atâtea ședințe la început de an, a notat și a făcut și a cumpărat și a pregătit de toate, mai puțin să-mi transmită tâmpenia cu liniatura cu pixul roșu la istorie. A ținut minte selectiv, s-a concentrat pe ce era mai grav: m-a obligat să mă duc cu lecția învățată în prima zi de clasa a cincea, înainte să fie predată, de frica acestei directoare. Linia i s-o fi părut o bagatelă. Copil ambițios fiind, am citit prima lecție de multe ori acasă și o știam pe de rost și scriam frazele înaintea profei când preda, printre sughițuri.

În acea secundă de impact cu banca, relația mea cu istoria s-a încheiat înainte să înceapă. E o traumă permanentă, ceva, pentru că mi-e absolut imposibil să rețin ani, chiar și acum, deși mă străduiesc și operez zeci de analogii. Am salvat cumva dezastrul iubind până la sâmbure istoria artelor (tot datorită profesorilor care ne-au predat-o cu religiozitate în liceu) – și integrând pe ici, pe colo, contextul istoric, în așa fel încât să pot rearanja evenimentele cronologic și ideologic în cap. E un mare handicap de care mi-e rușine, e vulnerabilitatea mea pe care o maschez cum pot la ore. Cum fac cu anii? Îi citesc.

Cum devenim oameni

Blestemata aia de riglă nu m-a lăsat să trăiesc nici mai departe. La matematică a fost diferit, n-am primit bătaie la școală. Avea grijă maică-mea să suplinească voluntar munca profesorului. Ce școală e aia în care nu se implică părintele? E ca o barcă în care muncește o singură vâslă, se învârte pe loc, spunea cineva. Mama mea, primul inginer din neamul ei, aflase emoționată de o metodă pedagogică fără greș. Îi spuseseră toți colegii intelectuali de la uzină că merge sută la sută: datul cu rigla peste venele palmei întinse, cu toată puterea de adult peste carnea unui copil. Singura problemă era să poți. Să nu tragă mâna, atât. Altă problemă nu mai putea fi aici. Dacă reușeai, se punea copilul cu burta pe carte și o devora prin absorbție direct în stomac, prin pielea burții. Gemea uzina de mașini-unelte despre succesul acestei metode.  

Sunt mândră de mine. A fost printre puținele dăți când mi-am văzut mama fericită în viață legat de ceva ce mă implica. Altfel ea a fost mereu un om trist, ultrasensibil senzorial și care se victimiza câte 24 de ore încontinuu. Care se căsătorise fără să aibă nicio mulțumire în asta și născuse trei copii urâți, ca să se mântuiască mucenicește prin chinul generat de ei. Că era un om credincios și aflase că te mântuiești prin naștere de prunci. Numai să reziști. Dar, na, asta ia efort, că trebuie făcuți oameni. În casa noastră existau diferite unelte de făcut oameni, unele menite luatului mesei, altele făcutului lecțiilor, altele datului pe derdeluș cu ghetele bune. Pentru a penaliza așa ceva, în prima zi în care a nins se folosea bătătorul de covoare. Justificabil, pentru că cizmele erau cele procurate pe sub mână, direct de la fabrică, salvate de un angajat corupt – chiar din grămada pusă pe foc în curte, din lotul de câteva vagoane refuzat la export pentru o minimă scurgere de clei pe lângă talpă la asamblarea câtorva perechi și care se vindeau la suprapreț în oraș, cu frică în vene să nu afle Securitatea, că murim toți iradiați. Normal că ți-o luai dacă încălțai acele ghete și intrai cu ele în zăpadă. Erau de piele, erau pentru export!!!

Ei bine, datorită mie mama a jubilat în acea primă zi de predare într-a cincea la mate când i-am spus că nu am putut scrie tot în caiet și că nu am înțeles lecția, după ce eu am venit de la școală și ea de la uzină. Jubila că am avut încredere când a spus întinde palma și mi-a ținut-o cu stânga, ca să dea cu dreapta. Și apoi, de ce efect a creat ‒ era în extaz, văzând cum m-am scuturat de frison și cum mi s-au umezit ochii, cum mi-am mușcat buzele să nu plâng, că urma s-o iau și peste bot. Era convinsă că de-acum toate s-au aranjat pe planetă: ca prin magie, eu voi pricepe totul la mate.

Uneori, de-a lungul anilor, de uimire că totuși nu înțeleg calcule pe care și ea le făcea, inginer fiind, cu greutate – dar doar de uimire, că nu se putea consola cu nimic, și ăsta era singurul gest de uimire pe care îl putea face – mă mai lovea și în cap. Nu contează că aveam migrene mereu. Nu lovitul în cap a generat migrena mea cronică, m-am născut cu ea ‒ lovitul e doar trigger. Și încă am, voi muri cu asta, m-am resemnat. Altfel, datul în cap la copil îl face destupat la minte, era spre binele meu. Și ce, vreți să spuneți că nu sunt destupată la mine? Să văd, să comenteze aicea ăla care poate afirma că nu sunt destupată bine de tot la minte!!!!!

Ca să înțelegeți mai bine, persoana pe care o bătea mama în cap că nu pricepe matematică suferea de dihotomie de context. E o boală psihică botezată de mine. Eram unul dintre olimpicii pe județ cu zece curat la matematică în anul anterior. Pentru că pentru clasa a patra nu se desfășura olimpiadă la nivelul următor, nu am fost și la națională. Dar luasem zece. Învățătoarea Ursu fusese un fenomen, făcea, frate, carte cu noi. Aproape toată clasa lua coroniță, că nu ne putea departaja, iar când erau olimpiade, apărea la panoul școlii cu 25 de finaliști cu zece, doar de la clasa ei.

Adoram matematica, mă interesa matematica, încercam să înțeleg matematica, deși învățătoarea îmi dădea bully cu sete, că eram urâtă, rea (răspundeam uneori înapoi, sau întrebam de ce) și, mult mai grav, eram inadmisibil de slabă. Când la niște alegeri din alea pionierești de primit diverse responsabilități marcate de culori de șnururi cu ciucuri de prins pe umăr și o colegă m-a propus comandant de detașament, candidatura mea a fost respinsă înainte de vot de tovarășa, asistată de profesoara șefă de propagandă pe județ, care a întrerupt procesul, explicându-le copiilor că nu le pot fi lider dacă sunt cea mai mică și mai firavă dintre ei (a spus „ascuțită”, mi s-a întipărit!) și dacă abia le ajung cu fruntea la piept tuturor.

Nu prea înțelegea ea cum de aveam condiție fizică doar pentru că trăisem în copaci la țară: la ora de sport, la alergări, depășeam ceata de fete, ajungeam din urmă băieții și ieșeam la egalitate cu primul sau al doilea. Își explica lucrul acesta, în cele din urmă: „De rea ce e”. Nu mă lăsam, aveam și gândire critică, și viteză critică. Era totuși și puțin dezamăgitor pentru mine – la reuniunile pionierești, când cineva voia să mă abordeze și îmi punea clasica întrebare: tu ai fost vreodată comandantă de ceva? răspundeam mereu cu nu. Așa că rating-ul meu era în permanență sub nivelul mării. Noroc că mai câștigam pe stadion câte o competiție sportivă județeană. Sau câte un concurs de desen cu echipa de la Palatul Pionierilor condusă de maestrul Fluierici. El e singurul meu mentor care are nume de stradă în oraș.

Dar știam mate, eram artist! Moștenisem partea umanistă de la tata, care cântă și scrie de plăcere și acum, ca și mine, iar partea realistă de la mama. Copil fiind, pe mine mă relaxa să rezolv probleme la matematică, aveau cel mai adesea soluții frumoase, transmiteau trăire estetică, deci.

Într-o zi, tovarășa învățătoare ne-a dus pe toți în plimbare, toată gașca ei de olimpici, la o confruntare didactică interesantă cu profesoara de matematică și calculatoare (un fel de IT preistoric) de la Palatul Pionierilor. Gazda a lansat o provocare tuturor, a scris pe tablă textul sub formă de poveste al unei ecuații la algebră cu ridicare la putere și cu trei necunoscute, nivel de clasa a șasea. Pentru că doar eu am enunțat corect datele problemei de la început și apoi le-am transferat în intuitiva metodă grafică, doar eu am rezolvat testul cu maximum de punctaj și am fost scuturată cu drăgălășenie pe toate părțile și de copii, și de părinți, și de tovarășa aceea fascinată, care mi-a prezis un viitor pur științific. Fără să știe că eu vreau să mă fac croitoreasă. Sau că bunicii mei, cei care dădeau slavă pentru fiecare dinte al meu, pas și silabă nouă, îmi prorociseră că sunt așa de brici, că voi spune cândva vremea la televizor. Adică voi deveni crainic TV pentru starea vremii, ei crezând că femeile însemnate foarte la naștere ‒ de exemplu, vârtej în păr fix în frunte, cum aveam eu ‒ ghicesc, de deștepte ce sunt, și transmit în fața camerelor cum va fi clima și precipitațiile și vântul slab până la moderat toată săptămâna, lucru esențial în agricultură. Toți bunicii mei au dialogat cu mine și mi-au oferit un tip de respect ca și cum vorbeau cu un om mare, nu cu un om mic. Doar poverile erau simbolice, de jucărie, necesare învățării, potrivite vârstei. Ceilalți au făcut invers.

(va urma)

Cosmina Dragomir

Grafică de David Alvarez