(Despre unde începe, de fapt, iubirea)
Eram într-o intensă criză maritală. Căutam cu fervoare răspunsuri, ajutor, consiliere, alinare… Și îmi era foarte greu. Nu rău. Greu. Uneori, „greul” apasă mai tare decât durerea.
Simțeam povara neînțelegerii a ceea ce se întâmpla. Iar două perechi de ochișori se uitau la mine. Uneori speriați, pentru că ochii din fața lor erau mai tot timpul în căutare de răspunsuri. În căutare…
Privind retrospectiv, îmi dau seama că au fost destul de rare momentele din viața mea când mi-am dorit ceva cu atâta ardoare să se întâmple. Sau să înțeleg ce se întâmplă.
Cea mai „fragedă” amintire este de pe la vârsta de 8–9 ani, când mi-am dorit nespus de mult o bicicletă. Îmi doream cu toată încordarea unui copil care era tot timpul în mișcare și se liniștea doar în natură. Doar făcând mișcare. (Da, era mult hiperactivism.)
Și nu mi-am dorit o zi sau două, apoi să uit. Nu. Mi-am dorit cam un an de zile.
Atât de tare, încât noaptea visam că am bicicleta. Iar dimineața nu voiam să mă trezesc, ca să nu dispară. Știam că nu pot aduce bicicleta în lumea asta. Așa că preferam să rămân eu în lumea viselor, ca să o am.
Dar, într-o noapte, visul cu bicicleta mea a fost diferit. Un vis „real”.
Iar dimineața, când m-am trezit, nu am mai vrut să rămân în vis. Aveam, cumva, încredințarea că o voi avea și în realitate.
Și așa a fost.
După-amiaza, vecinul a hotărât să-mi dea bicicleta fiilor lui, care crescuseră. Mă văzuse cum mă „plimbam” cu bicicleta lui tataie când ne vizita.
Ce spun eu, mă plimbam… făceam echilibristică. Bicicleta avea cadru. Eu nu eram suficient de mare. Așa că băgam piciorul pe sub cadru și, așa oblic, mergeam pe bicicletă. Mulți din generația mea știu acrobația. Era… peanuts, cum ar zice englezul.
Și la fel a fost și acum, când căsnicia părea să fie foarte zdruncinată.
La un moment dat, încercam să-mi dau seama dacă nu cumva este începutul sfârșitului.
Dar apoi mi-am dat seama de ceva.
Nu vreau să fie nici într-un fel, nici în altul.
Nu vreau nici să divorțăm.
Nici să rămânem împreună.
Ceea ce vreau este să mă așez.
Să mă adun.
Să mă înțeleg.
Și să înțeleg.
Când tensiunea a fost apoteotică, nu deznodământul prezenta interes. Ci ceea ce se ascundea în spatele lui.
Și, în momentul în care nu m-am mai concentrat pe celălalt, mi-am dat seama că, în spatele lui… eram eu.
Eu cu mine.
Cu neputințele mele.
Cu durerile mele.
Cu neajunsurile mele.
Cu frustrările mele.
Cu dorurile mele.
Cu visurile mele.
Cu amintirile mele.
Cu lacrimile mele neșterse.
Cu nerăbdarea mea.
Am înțeles că neînțelegerea nu era ceva exterior care invadase interiorul meu.
Dimpotrivă.
Izvora din interior. Și crescuse. Mult. Din ce în ce mai mult. Până când năpădise, ca o buruiană netrebnică, toată grădina de flori.
Tot ceea ce nu înțelesesem în mine, crescuse în mine.
Așa am ajuns să nu mai văd frumusețea în zâmbetul copiilor. Binecuvântarea familiei. Purtarea de grijă a apropiaților.
Așa am ajuns să mă întorc, îmbufnată, cu spatele la Dumnezeu.
Ca un copil care, dacă nu înțelege un lucru, înseamnă că acel lucru nu există.
Nici eu nu înțelegeam cum mă ajută Dumnezeu. Așa că am conchis că nu mă ajută în niciun chip. Și că, uneori, mai face și glume pe seama mea… mai ales când îmi făceam planuri.
Și, la fel ca în cazul bicicletei, m-am trezit într-o dimineață, în acea perioadă suprasolicitantă, cu un gând.
Atât de viu. Atât de intens. Atât de real.
Parcă cineva vorbea lângă mine.
„Iubirea e în relație”.
A fost atât de clar, încât a tăcut totul în mine. Mă fascina. Era, ca și atunci, o încuviințare. Un adevăr de netăgăduit.
Un fel de: „Poftim, iată-ți răspunsul. Acum ai și tu răbdare…”.
Și am avut.
Până am înțeles despre ce era vorba, evident că am luat-o oleacă pe alături.
M-am gândit că e vorba de relația cu soțul.
Am întors-o pe toate părțile. Dar ceea ce înțelegeam nu mă liniștea.
Și am mai făcut puțină răbdare.
Și apoi, mai multă.
Și apoi, din nou, încă puțin…
Într-un final, am înțeles.
Și liniștea s-a așternut. Ca petalele florilor pomilor înfloriți, primăvara.
Așa e. Iubirea e în relație.
Iar începutul tuturor relațiilor este relația cu sine. Felul în care te întâlnești cu tine devine felul în care te întâlnești cu ceilalți.
Și chiar și relația cu Dumnezeu trece prin asta: prin felul în care ești tu cu tine. Dacă nu ești autentic cu tine, nu poți fi autentic în nicio relație.
Cât de mult te cunoști?
Cât de mult stai în tine, nu în afara ta?
Cum te așezi la rugăciune?
Ca o formă? Sau ca un adevăr viu al tău?
De multe ori suntem doar forme. Holograme.
Diluați de noi înșine.
Străvezii. Improprii propriei viețuiri.
Și, când cortina cade, doare.
Acum am înțeles ceva.
Nu durerea a fost importantă.
Ci câștigul pe care durerea mi l-a adus.
Relația cu mine.
Daniela Costache
Fotografie de Tabitha Favor pexels.com