„Iubirea! Ce simplu, nu?”

Ce lipsește cel mai mult lumii noastre?

Vor zice unii: „Pacea”. Alții: „Smerenia”. Alții: „Unitatea”. Alții: „Dragostea”.

Cu siguranță, cu toții aveți dreptate. Dar am descoperit astăzi, recitind cărticica despre Părintele Constantin Sârbu, că, dincolo de toate, cel mai mult ne lipsește Adevărul.

Lumea în care trăim s-a transformat, din ce în ce mai mult, într-o lume a imaginii. A lui „ca și cum”, în loc de „a fi”. A închipuirii de sine, care ține locul sinelui. Și, dacă la început, când această tendință începuse să pătrundă în lume, încă o mai detectam și ne feream de ea, încetul cu încetul am fost corupți, pătrunși, injectați de minciună, aparență, iluzie, ambalaj.

Se poate hrăni cineva doar cu ambalajul unui produs, oricât de strălucitor ar fi?

De aceea suferim de foame. Și, mai presus de toate, de foame duhovnicească.

Există tămăduire? Ne putem salva, atâta vreme cât mintea noastră și-a dezvoltat deja mecanisme de autoapărare în fața Adevărului? Pe unde să găsim ieșirea din această buclă vicioasă, din această spirală bolnăvicioasă în care ne refugiem, precum șarpele, ascunzându-ne de Lumină?

Un strop de tămăduire, atât cât să ne „restarteze” sistemul imunitar duhovnicesc, primim citind „Lacrimă și Har”. Adevărul vieții sfinte a Părintelui Constantin iradiază, la propriu, din paginile cărții, și ne pune față în față cu noi înșine, așa cum ar trebui să fim, atât cât putem răbda confruntarea aceasta. La început ne ferim privirea, ne tragem ambalajul peste ochi („masca noastră de frumusețe”), ne ascundem sub convingerea că, da, suntem cei mai păcătoși, dar totuși creștini buni, foarte buni, mult mai buni ca alții.

Dacă avem curajul să citim, să recitim această carte, înseamnă că am luat pastila de Adevăr, care, încetul cu încetul, ne va developa starea reală și ne va umple, pe măsura golirii noastre, cu „Lacrimă și Har”.

Anca Stanciu

Icoană de Veronica Mirea

* * * * * * * * * * * * *

Fragment din carte

Doream să fac ceva pentru sufletul unui decedat din familie care îmi apărea mereu în vis. Am apelat la credincioşii din biserică, dar sfaturile primite nu mă mulţumeau. Mi se recomanda să cumpăr kilograme de vin, ulei, lumânări, făină. Nu pricepem ce legătură au toate aceste materii cu sufletul, entitate imaterială. De aceea m-am decis să-l întreb pe Părintele Sârbu.

L-am găsit pe bancă, în faţa actualului mormânt. În jur, totul era proaspăt văruit, iar mirosul de pământ reavăn şi de flori te ameţea. Simţeam viaţa pulsând pretutindeni – și, paradoxal, în acel preot bătrân mai mult decât oriunde în jur. Ochii săi puternici, sfredelitori, ca nişte felinare care îţi pătrundeau în suflet, te forţau să-ţi înfrunţi adâncurile fiinţei, neliniştea, teama, deznădejdea, să te cunoşti şi să te depăşeşti continuu. Mi-a făcut semn să mă aşez. I-am explicat că nu pot să găsesc legătura dintre vin, făină şi sufletul celui dispărut, deşi văzusem şi eu că ritualul înmormântării conţine şi astfel de elemente.

Mi-a răspuns:

– Nu ai nevoie de toate acestea ca să ajuţi un suflet în viaţă sau plecat dintre noi. Ci îţi trebuie cu totul altceva, de esenţă spirituală. Ai nevoie de forţa aceea care a creat întregul univers, care îl susţine; forţa care mişcă planetele, făcându-le să vibreze în armonie; forţa care L-a făcut pe Dumnezeu să-şi trimită Fiul în lume pentru mântuirea omului; forţa prin care un biet păcătos poate deveni sfânt într-o clipă; forţa care sfinţeşte, vindecă, învie un suflet, făcându-l asemenea lui Dumnezeu...

Ascultam uluită, când am început să-mi dau seama că se petrece o minune. Cuvintele sale se auzeau tot mai estompat, tot mai departe, până ce am încetat să le mai aud. Mintea cea trufaşă, care dorea să numească totul, să „pipăie”, să definească, să aducă infinitul în căuşul său, s-a spart sub puterea harului ce curgea din cuvântul Părintelui.

Materia dispăruse. Eram lumină, pluteam în lumină, spre o infinită sursă de lumină care mă atrăgea ca un magnet. Alături de mine vedeam doar un vârtej de energie luminoasă contopit cu albul care devenise de o intensitate orbitoare. Eram două energii luminoase proiectate în infinit ce îşi urmează drumul paralel spre aceeaşi ţintă – Lumina. Eram departe şi parcă pretutindeni. Dar mai ales eram inundată de un sentiment de bucurie cu totul deosebit.

Ca un ecou a fost întrebarea Părintelui:

– Știi tu ce este această forţă de care îţi vorbesc?

Abia reuşind să mă desprind din vrajă, i-am răspuns cu timiditate:

– O simt, Părinte, ca pe o descătuşare a întregii fiinţe, ca o bucurie, ca o lumină, dar nu ştiu să o numesc.

– Iubirea! mi-a răspuns. Ce simplu, nu? Un singur cuvânt, o singură energie să rezume întregul univers, întreaga viaţă, să definească Dumnezeirea şi sensul jertfei Fiului lui Dumnezeu! Focul candelei sau al lumânării este doar un simbol material al flăcării spirituale din inima omului, care generează iubirea. Nu trebuie decât să o laşi să existe, să nu o înăbuşi cu ignoranţă şi orgoliu. Deschide larg porţile inimii, pentru ca harul dumnezeiesc să hrănească această flacără şi lasă-te în voia ei. Doar de iubire ai nevoie, de nimic altceva!

M-am ridicat şi am pornit pe stradă. Ce minunaţi îmi păreau acum oamenii! Ce mult doream să fac ceva pentru cei din jur! Înţelesesem în sfârşit sensul existenţei şi al suferinţei. Trebuia ca eul să fie supus încercărilor, pentru a sparge zidul de ignoranţă şi de egoism care înăbuşă spiritul şi încătuşează iubirea. Eul înfrânt de propria-i rătăcire, în care se crede unicul centru al universului, nu-şi poate găsi liniştea decât transformându-se, lăsându-se pătruns de forţa care l-a creat şi îl susţine, murind pentru a renaşte prin puterea iubirii dumnezeieşti.

Numai alături de un mare sfânt poţi trăi o astfel de experienţă. Sfânt eşti Tu, Doamne, şi întru sfinţi Te odihneşti!

Din „Lacrimă și Har: Preotul martir Constantin Sârbu”

Editura Bonifaciu, 2022