Se-nverșunase să ajungă în cea mai de jos clasă valorică din opt. Nonconformist, rebel, impertinent, se străduia mai mereu să impresioneze negativ. Neînțeles și neacceptat de profesori, ajunsese în cădere liberă acolo. La mine afișa un anticlericalism virulent, pe care îl argumenta cu exemple puternic mediatizate, încercând să desființeze creștinismul cu mine cu tot. Colegii îl aprobau instigator, căci li se făcuse portavocea antipatiei față de ceea ce credeau ei că este Biserica, dar nu erau în stare să exprime. Chestia asta li se părea amuzantă și deșteaptă. În puțina inocență ascunsă sub bădărănia lor, aveau capacitatea de a asculta și ce aveam eu de replicat. Și nu de puține ori li se ștergeau rânjetele de pe fețe. Iar eu credeam că va fi doar o altă experiență extenuantă de misionar în Africa sau de profesor în Bronx.
Spre sfârșitul clasei a IX-a, au avut de făcut un eseu despre muzică în viața adolescenților. Unii au uitat, alții au făcut după putința și priceperea lor. El scrisese vreo șase-șapte pagini de care era foarte mândru. Mi-a trezit curiozitatea. Titlul deja mă tulbura. Lady Gaga. Era, ce-i drept, în mare vogă atunci prin excentricitatea prezenței ei, versuri și muzica agresivă. În instabilitatea și imprevizibilitatea lui, am crezut că vrea doar să mă șocheze. Și totuși, Lady Gaga în topul preferințelor unui băiat?! Citind, mi-am dat seama că este confesiunea vulcanică a unui tip foarte deștept, cu o cultură generală bună, vorbitor de limbă engleză, sensibil la estetic ca un artist profesionist, hipersensibil la suferință și nedreptate ca un rănit cu arsuri de gradul trei pe toată epiderma sufletului.
A ales să facă o analiză a mesajelor din piesa Born this way, în ceea ce părea la început un manifest de apărare a drepturilor minorității LGBTQ+. Foarte repede mi-am dat seama că este răzvrătirea lui în fața unei lumi ce i se părea dură, ipocrită și nedreaptă. Descoperise cu stupoare că testosteronul îl trădează inexplicabil, că identitatea îi joacă feste, făcând să apară, în spatele unor gratii fragile de masculinitate, o domniță la ananghie care țipă după ajutor. El încerca disperat să-i reducă pe amândoi la tăcere, pentru a nu fi reperați de cei din jur. Voia în primul rând să știe toți că, așa cum cei ce se nasc normali și sănătoși nu au niciun merit în asta, tot așa nici el nu are vreo vină pentru monstrul care era pe cale să devină.
Era panicat, indignat, revoltat și confuz. Se gândea să se ascundă, să fugă, ori să joace teatral rolul unui om normal. Dar Lady Gaga i-a dat curajul să iasă din umbră, să-i spună lumii că este „născut așa”, puțin diferit, că este intenția lui Dumnezeu, că are tot dreptul să iubească și să fie iubit, că este liber să facă ce simte cu viața lui.
Exuberanța lui s-a izbit de mojicia sălbatică a colegilor lui extremist-heterosexuali, iar el a devenit ținta batjocurii generale. Primea doar trivialități, jigniri, umilințe, palme și șuturi. A mers la psihologul școlar, în încercarea de a înțelege ce este în neregulă cu el. Cum să se comporte. Psihologul l-a abordat ca pe o noutate, un caz rar care necesita o intervenție-șablon prestabilită de un protocol rigid. Trebuia să se conformeze agendei LGBTQ+, să-și strige drepturile în fața unei majorități care va fi obligată prin legislație să accepte, așa cum se întâmpla în multe zone ale lumii. Dar, din ce lupta, din atâta oprobriul public și suferințele lui creșteau direct proporțional. Marele lui avantaj era că, în ciuda constituției fizice fragile, avea o veselie interioară ușor de extrovertit și un optimism regenerativ aproape incompatibile cu drama lui.
Venirea altui psiholog școlar i-a oferit puțină liniște. Acesta i-a sugerat o strategie diferită, prin care să înțeleagă că nu se poate lupta cu o întreagă lume plină de răutate și prejudecăți, că oricum nu trebuie să demonstreze nimănui nimic, că nu are nevoie de validarea lor, așa că mai bine să-și concentreze toate eforturile pe dialogul cu el însuși, să se adapteze la noua lui identitate, să se accepte, să învețe să fie fericit.
Se simțea totuși vinovat că-L acuzase pe Dumnezeu de ceea ce i se întâmpla și că se luase cu El la harță. În ciuda a ceea ce-i spunea psihologul, conștiința lui curată îl împingea la împăcare cu El. S-a dus la spovedanie cu mari speranțe. Trecuse peste revolta produsă de ciudățenia de a mărturisi o crimă pe care nu o făcuse, dar pentru care era de-acum condamnat pe viață. Voia să primească alinare și încurajări, sfaturi mobilizatoare, sprijin și orientare. Așa cum noi toți avem nevoie. La doi preoți a încercat. Se pare că i-a găsit pe cei mai exigenți aplicatori de canoane prin tăiere nemiloasă în carne vie, care l-au condamnat definitiv cu toate sodomele și gomorile, scufundându-l în Marea Moartă și turnând și potopul lui Noe pe deasupra.
A plecat deznădăjduit, stigmatizat și proscris. Și-a revenit treptat, din dorința de a se bucura de viață și de a fi și el un om printre oameni. Singurii prieteni din clasă erau Alex și Smara care, fără să știe, îi aduceau cea mai mare mângâiere, dar și cea mai mare suferință. Cei doi erau și iubiți, dar tipul nostru se îndrăgostise și el, în devierea lui (normală pentru el), de Alex! Dacă le-ar fi spus, i-ar fi tulburat fără sens și poate că i-ar fi alungat. Așa că a ales să sufere doar el. Oricum făcea asta. A terminat liceul ca pe o eliberare din închisoare și a plecat spre tărâmul tuturor posibilităților. Sub ocrotirea Statuii Libertății, departe de ura de până acum, printre persoane tolerante și emancipate, credea că va fi fericit. Dar a descoperit că nici acolo nu sunt oamenii precum se aștepta, că glasul conștiinței trebuie adormit cu fumurile și prafurile cu care își inducea falsa stare de fericire. Zorii de luciditate îl descopereau și mai rănit, și mai umilit. Dezvrăjit de visul american, s-a întors acasă, pentru a regăsi puritatea din el pe care o uitase aici.
Este, poate, colegul de serviciu, partenerul de afaceri, or cel ce trece pe lângă noi, sau cel ce își pleacă genunchii în preajma noastră la biserică. Se prăbușește adesea sub crucea sa strivitoare, pe care nu știu dacă a acceptat să o ducă sau încă o mai azvârle în crize de neputință, de scârbă și de revoltă. Dar cred că simte puternic nevoia de creștini care să urască sincer păcatul ‒ și la fel de sincer să-l iubească pe păcătos. Își privește prăbușirile cu nădejdea că vor apărea Simoni din Cirene care să pună umărul la ducerea unei cruci atât de grele.
Sfinte Nicolae, ajută-i tu să biruiască!
George Olteanu
Fotografie de Ronê Ferreira / pexels.com