Trăim într-o vreme a ierarhiilor de tot felul, poate de aici și ispita de a clasifica lecturile după impactul pe care l-au adus în propriile căutări existențiale, iar din acest punct de vedere, cartea Părintelui Constantin Coman, „Împărțirea lumii în drepți și păcătoși sau despre ispita îndreptățirii de sine”, este în topul lecturilor mele de anul trecut.
Părintele, ajuns la vârsta sintezelor, ne propune spre lectură această carte, rod al unor frământări îndelungate, concretizate în conferințe sau luări de poziție cu diferite ocazii, ce se îmbină armonios în jurul unei teme de mare profunzime și actualitate: felul în care Biserica predă lumii de azi lecția pocăinței și nu pe cea a îndreptățirii de sine, având drept sursă modelul Mântuitorului și felul în care ia chip în sfinții pe care îi cinstim.
Pentru cei familiarizați cu „duhul” Părintelui, nimic surprinzător. Fie că i-am lecturat cărțile, fie că i-am audiat conferințele, fie că ne-am bucurat de convorbiri private, am fost mereu oaspeți ai unei gândiri în duhul Părinților din Pateric (nu întâmplător s-a ostenit cu traducerea „Patericului Mare”), a unei viziuni filocalice asupra lumii ce nu s-a mulțumit niciodată cu „adevărul cuvintelor”, ci a mers spre „adevărul lucrurilor” − înțelegând prin „lucruri” realitatea însăși, după o cunoscută expresie a sfântului Grigorie Teologul: „Adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri”, ce amintește că Dumnezeu nu l-a învățat pe om prin scrieri, ci prin lucruri, încă din grădina Raiului.
Cine a reușit să parcurgă „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității” sau dialogurile Părintelui Constantin cu Remus Rădulescu în „Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor” înțelege că are în față un teolog profund ancorat în problemele de receptare a vieții bisericești din societatea românească și a modului în care creștinul de azi își poate găsi locul într-o lume secularizată.
Arhimandritul Zaharia Zaharou definea creștinul drept „cel ce se înfățișează întotdeauna înaintea lui Hristos, care trăiește și se mișcă în sfânta Lui prezență, care Îi poartă numele și devine una cu Începătorul credinței sale. Iar Duhul Sfânt este Cel care dă mărturie în inima omului despre autenticitatea vieții creștine”.
În jurul acestei căutări se află și recenta carte a Părintelui Constantin, ce invită la introspecție duhovnicească prin exercițiul pocăinței spre dobândirea cugetului lui Hristos. Pentru a dobândi această conștiință, Părintele ne atrage atenția că e necesar să reevaluăm distincția dintre drept și păcătos, având drept reper ispita îndreptățirii de sine, ce cuprinde întreaga existență umană.
Cred că ar trebui insistat mai mult pe această distincție ‒ de fapt, pe sancționarea atitudinii greșite a omului față de păcat și de fapta bună, din perspectiva felului în care se poziționează Mântuitorul față de ele. Mântuitorul nu este preocupat de păcatul în sine, ci de atitudinea față de păcat, ce împarte lumea în cele două categorii. Un exemplu edificator ar putea fi aici pilda femeii adultere.
Părintele ne atrage atenția că evaluarea Domnului este cu totul răsturnată față de așteptările noastre: „Domnul Hristos evaluează pozitiv pe păcătoși și negativ pe cei drepți”, pentru că „Drepții din Sfintele Evanghelii reprezintă categoria umană ce se complace în ispita suficienței de sine, închizându-se în cercul strâmt al lumii acesteia și «înlocuindu-L» pe Dumnezeu cu instituțiile sacre”, iar „păcătoșii sunt feriți de amăgirea suficienței de sine, asociată ispitei îndreptățirii de sine, și reclamă continuu nevoia izbăvirii din rău, suferință și moarte, arătând real interes față de Domnul”. E una din dramele Bisericii dintotdeauna, care a generat altele pe care nu suntem atât de onești să le vedem, tocmai din îndreptățirea de sine pe care o cultivăm în numele unui bine autosuficient și confortabil.
„Porunca lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască”
Lucrarea Părintelui Coman este și un exercițiu de descoperire al omului lăuntric, pentru cel ce este dispus să metabolizeze chemarea de la începutul cărții: „A se citi cu gândul la sine, nu la ceilalți”, dar, în același timp, este un exercițiu obligatoriu pentru preoți, pentru că discursul teologic, pentru mulți, nu are acoperire în experiența personală, ci este un construct speculativ-scolastic. Păcatul ipocriziei, adică al ascunderii sinelui adevărat și păcătos în spatele cuvintelor și al manifestărilor exterioare, este de când lumea și vine la pachet cu mândria, viclenia, minciuna și impostura, păcate ce au devenit azi moduri de a fi, manifestări ale eului comunitar chiar și acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin – în Biserică.
Mântuitorul condamnă cu obstinație fariseismul sau fățărnicia, iar Părintele atrage atenția asupra modului în care creștinul de azi se manifestă prin îndreptățirea de sine în numele credinței, afișând un sentiment de superioritate față de cei pe care îi consideră păcătoși, sau cei de altă credință, după modelul vechilor evrei. Se pare că „ne expunem riscului ca, la judecată, Mântuitorul să ne descopere complicitatea noastră ascunsă tocmai la păcatele pe care le incriminăm cu vehemență”, pentru că îndreptățirea de sine dă naștere sentimentului suficienței de sine și al autonomiei, care îți zădărnicesc orice căutare spre Hristos.
Cuvintele Părintelui Constantin ar trebui să ne dea de gândit: „Semnul rătăcirii și al amăgirii este acela că toate instituțiile sacre sunt socotite și invocate ca argument pentru îndreptățirea de sine, pentru părerea de sine, pentru lauda de sine și pentru judecata și separarea de ceilalți: de altă credință, de alt neam, de altă condiție socială. Când apartenența la aceste instituții sacre îți naște sentimentul că ești bine, că ești mai bun, că ești în ceata drepților numai pentru că ești ortodox, mergi la Dumnezeiasca Liturghie și te împărtășești, postești și dai milostenie etc., toate acestea ar trebui să te îngrijoreze amarnic, deoarece ți se confirmă că mergi în sens invers, pe calea îndreptățirii de sine, îndepărtând-te de Dumnezeul cel viu, și că ai subordonat instituțiile sacre ispitei suficienței de sine și autonomiei față de Dumnezeu, ai uzurpat via Domnului, Îl transformi pe Dumnezeu Însuși într-o componentă a imaginii tale pozitive, a părerii de sine și a îndreptățirii de sine”.
Părintele Coman ne amintește că nu putem să-L primim pe Dumnezeu în inima noastră decât în stare de pocăință, adică asumându-ne neputințele proprii, și în stare de nevoință. Omul contemporan a pierdut această stare prin excesul față de confort. Există o apoftegmă în „Patericul Mare” care amintește de trei patimi ce distrug sufletul: iubirea de arginți, cinstirea (de către oameni) și odihna (în exces a trupului). Acestea aduc cu sine nepăsarea față de suflet și judecarea în cuget a aproapelui, ce nu te lasă să vezi lumina lui Dumnezeu.
De aceea, Părintele insistă pe păzirea poruncilor dumnezeiești ca formă de ieșire din ispita confortului duhovnicesc în care trăim, pentru că poruncile trebuie înțelese ca dumnezeiești lucrări: „Porunca lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară, inertă, moartă, ci este o energie dumnezeiască”. A împlini porunca lui Dumnezeu înseamnă a te împărtăși de lucrarea dumnezeiască printr-un dialog permanent și într-o libertate absolută, care nu se manifestă unilateral. Iar omul, ne atenționează autorul, „dacă nu are conștiința libertății, nu o are nici pe cea a responsabilității”. Din acest punct de vedere, cartea este și o pledoarie pentru descoperirea libertății în Hristos raportată la responsabilitatea asumată a faptelor.
La Dumnezeu contează doar ce facem în inimă
Pocăința despre care scrie Părintele, după modelul Părinților îmbunătățiți, are în vedere „schimbarea radicală a întregii noastre vieți”, iar asta ne tulbură maxim, pentru nu suntem pregătiți să cunoaștem natura păcatului ce ne stăpânește.
Sfântul Sofronie Saharov, de care amintește Părintele, spune că „esența păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de la vecinica Dumnezeiască viață”.
Pocăința, în acest caz, nu mai e un proces de recenzare și mărturisire a păcatelor, ci este o expresie a stării lăuntrice a ființei întregi, în care sentimentul „scârbei de sine” și al durerii inimii pentru ruperea de Dumnezeu este foarte prezent. Aceste realități se pierd prin nepăsare și confort duhovnicesc.
Părintele este conștient că avem un foarte mare deficit de cultivare a omului lăuntric. Ne risipim în foarte multe lucruri exterioare, toate le facem în afara inimii, pe când la Dumnezeu contează doar ce facem în inimă.
Un sfânt din Pateric spunea: „Dumnezeu de la om așteaptă un singur lucru, să vrea!”. De aici încolo începe marea convertire a lui, pe care Părintele Constantin Coman a văzut-o prin prisma binomului – al celor ce se cred drepți și al celor ce se cred păcătoși ‒, în care lecția rămâne pocăința, nu nepăcătoșenia. Este marea lecție a Evangheliei, pe care încă nu suntem dispuși să o citim. Este marea lecție pe care Biserica trebuie să o predea umanității, prin modelele oamenilor care se pocăiesc, care își recunosc păcatele și aleargă la ajutorul lui Dumnezeu. Am citit multe definiții ale Bisericii, iar cea a Părintelui Constantin mi se pare cea mai firească și limpede: „Biserica este suma, adunarea oamenilor plini de Duh Sfânt pe care-l primesc la Botez, pe care după aceea Îl întrețin într-un fel anume, Îl înnoiesc prin Tainele Bisericii, prin Sfânta Împărtășanie și prin venirea de bună voie spre Bunul Dumnezeu”.
În „acest fel anume” suntem invitați să ne găsim locul în comunitatea Bisericii, atenți la Evanghelia Mântuitorului pe care o mărturisim cu propria viață, chiar și atunci când nu ne ridicăm la măsura chemării noastre.
Dincolo de „adevărul cuvintelor”, sunt copleșit de „adevărul lucrurilor” pe care le semnalează și cât de ușor „rațiunea lucrurilor”, de care vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul, poate fi înșelată de îndreptățirea de sine. O carte de recitit și de luat aminte!
Părintele Cristian Muntean