Cu șapte ani în urmă, am vrut să-i fac un tort de ziua ei. Dacă știam că va fi ultima aniversare, cu siguranță n-aș fi amânat „pentru la anul”. Încerc să mi-o aduc aminte și, într-un mod ciudat, nu o revăd acolo unde o întâlneam adesea, la masa în formă de covrig de la Muzeu. O regăsesc însă acasă, în decorul oriental, sticlos, ireal, cu divan și samovar, cu sobă, perne pe jos, pâine musai ruptă cu mâna și brânză bună, în farfurii țărănești.
La prima vedere, Irina era culoare. Țesătură splendidă, prețioasă, rară, fir de mătase brodat de-a amețeala, galben, albastru, roșu strident. Orient. Mai să-ți vină s-o furi și s-o ții numai pentru tine, în pumni, bună pentru vreme rea, guturai, pierdut simțul realității sau uitat să visezi. Bună foarte pentru toate. Dar cum s-o furi, vai de mine? Cine-ar fi cutezat să se apropie, fulgerat ar fi căzut. Ori de ochi, ori de gură. Amarnică făptură!
La a doua uitătură și dacă nu te pierdeai în sclipirea-i orbitoare, realizai că, dincolo de culoare, Irina e parfum. Parfum de vin fiert cu scorțișoară, pâine acu’ scoasă din cuptior, cărți vechi, pline de praf, măr copt, mâncat împreună cu iubitul, cafea amară, spuma laptelui, zeamă de pară care îți curge pe bărbie, stâna oilor, raza lunii, umbrelă de dantelă sub ploaie de vară, sfeșnic coclit cu lumânare pâlpâind, ceară cursă pe degete, nisip fierbinte, ceapă prăjită, iarbă cosită, râs gâlgâitor. Asta, cam 1%. Restul de 99 este parfumul unor fructe pe care nu le-ai mai văzut niciodată.
Anca Stanciu
(scrisă la 29 ianuarie 2009)