„Iov a suferit mai multe ca mine...” (II)

Istoria cutremurătoare a Stareței Maria Myrtidiótissa

Doamna Lemoú-Patéra avea aproape 50 de ani când a întemeiat Sfânta Mănăstire a Bunei-Vestiri din Oinoússes. Tot atunci, Dumnezeu, prin călăuzirea însuflată a unor Sfinți Părinți duhovnicești ai vremii noastre, l-a învrednicit pe soțul ei, Panagós Patéras, să primească schima monahală cu numele de Xenofón, cu câteva luni înainte de moarte († 1966).

Katíngo Patéra avea să fie cea din urmă care primește schima monahală și îngerească în 1967, la un an de la moartea cuvioasă a fericitului întru pomenire Monah Xenofón, soțul ei, și la șapte ani de la adormirea întru Domnul a fericitei întru pomenire Monahii Iríni Myrtidiótissa, fiica sa. A primit numele de Maria Myrtidiótissa, asumându-și răspunderea păstoririi duhovnicești a Sfintei Mănăstiri de la Oinoússes.

În 1978 i-a murit și cealaltă fiică, Kalliópi, căsătorită la Londra și mamă a trei copii. Iar în 1983, fiul ei, Diamantís, moare și el în floarea vârstei, în urma unui atac de cord.

Domnul Halkiás își amintește: „Câțiva ani mai târziu urma să mai primească o lovitură. Fiica cea mare, Kalliópi, avea să moară la 47 de ani, urmată la scurtă vreme de fratele ei, Diamantís, care moare tot la vârsta de 47 de ani. Morțile acestea nu au făcut decât să lase cortina peste o serie dramatică de pierderi. Toți plecaseră, afară de ea. Preafrumoasa doamnă nu mai amintea cu nimic de chipul ei din trecut. Cu semnele vizibile ale epuizării sufletești, s-a afundat în cugetări duhovnicești și în lumea ei cu desăvârșire monahală”.

Stareța Maria Myrtidiótissa

Fără compromisuri

Femeia în veșminte cernite nu a dat însă niciodată înapoi în fața vieții, totdeauna fiind gata să ajute pe oricine i-o cerea. O durea pentru toți. De la capătul pământului îi dădeau telefon sau îi scriau ca să-i ceară sprijinul. Cuvântul ei era înflăcărat, pururea dătător de curaj și de nădejde.

Nu lăsa loc deznădejdii și mâhnirii. Obișnuia să spună celor ce dădeau semne de îndoială și necredință: „După toate câte am pătimit, ar fi trebuit să fiu acum ori la spitalul de nebuni, ori în groapă. Ce mi-a mai rămas încă de pătimit? Mi-am pierdut fiica cea mică, apoi ceilalți doi copii și soțul. Boli grele și incurabile, suferințe și necazuri m-au însoțit toată viața. Dar, slavă lui Dumnezeu… Iov a suferit mai multe ca mine, însă niciodată nu a încetat să-I dea slavă lui Dumnezeu”.

Răbdarea ei a fost cu adevărat vrednică de a unui Iov. Păstrând proporțiile, a trecut și ea prin toate suferințele acestui drept al lui Dumnezeu. Pentru dragostea lui Hristos a dat tot ce avea, vestita armatoare putred de bogată ajungând să cerșească pentru întreținerea mănăstirii ei. Singurul lucru pe care nu l-a pierdut însă niciodată a fost credința sa adânc înrădăcinată în inimă, care o îndemna neîncetat să dea slavă lui Dumnezeu.

În credință nu cunoștea compromisuri. Oriunde s-ar fi aflat, oricine ar fi fost în fața ei, când auzea cel mai mic lucru despre care simțea că i-ar trunchia crezul, intervenea îndată pentru a îndrepta lucrurile. Odată, la un proces, avocatul ei, urmărind, evident, să creeze o impresie bună despre clienta sa, a spus, adresându-se prezidiului:

- Femeia aceasta, domnule președinte, a avut nenorocirea de a-și pierde fiica la o vârstă fragedă…

În acel moment, ignorând normele procedurale, Katíngo, care avea un caracter ferm și puternic, intervine:

- Nu, domnule avocat, nu am avut nici o nenorocire. Ceea ce dă Dumnezeu nu este nenorocire, ci darul Său.

Și, când la patul de moarte al fiului ei, o oarecare verișoară a îndrăznit să întrebe de ce Dumnezeu a îngăduit să-i moară fiul atât de tânăr, mama aceasta eroină i-a răspuns:

- Ascultă, Katína, Dumnezeu nici nu greșește, nici nu nedreptățește. Ai înțeles?

O continuă pocăință

Stareța era o monahie aspră cu ea însăși și prima înaintea tuturor, dând pilda cea bună în rugăciune, studiu duhovnicesc și nevoință. Prin sfânta ei înțelepciune i-a călăuzit pe mulți creștini pe drumul cel drept și pe mulți i-a scăpat de la o prăbușire sufletească sigură. Era iubitoare de străini, milostivă, plină de dragoste și de generozitate.

A făcut donații de sute de milioane de drahme și în vremea când era în lume, dar mai ales ca egumenă. Spitalele Atenei, precum Spitalul General din Áno Patísia, Spitalul de Oncologie „Sfântul Sava”, Spitalul „Evanghelismós”, Spitalul din Híos și altele, s-au bucurat de asemenea donații. Sute de familii sărace au fost ajutate să-și țină copiii la studii, să-și mărite fetele, să găsească adăpost și locuri de muncă. Faptele bune ale omeniei ei sunt fără de număr, cunoscute fiind numai de ochii lui Dumnezeu.

Cuvântul ei era mărturisitor, plin de îndrăzneală – în fața ei nu mai puteai ridica nici o împotrivire. Cea mai mică suspiciune că ar socoti cineva cele prin care a trecut ca fiind o nedreptate echivala pentru credincioasa Stareță cu neîncrederea în Pronia lui Dumnezeu, cu blasfemia față de Atotputernicia și Atotînțelepciunea Sa.

Dumnezeu a învrednicit-o să ajungă la adânci bătrâneți. Adânca ei smerenie, pe care a ascuns-o în toți acești ani sub povara puterii și a inițiativelor pe care era nevoită să le ia, a început să iasă la iveală, iar monahiile mănăstirii au recunoscut acest lucru. Se căina pe sine, spunând că e semeață, pentru că toată viața se obișnuise să poruncească. Și cum îi va fi cu putință să se înfățișeze înaintea lui Hristos cu un asemenea egoism? Acest lucru îl repeta întruna. Trăia astfel într-o stare de continuă pocăință, care îi aducea seninătate și pace.

În ultimii ani dobândise o simplitate de copil. Ajunsese la maturitate duhovnicească și era pregătită să părăsească cele pământești ca să-L întâlnească pe Hristos, pe Care L-a iubit mai mult decât orice pe lume și pentru Care a jertfit tot ce avea.

Însemnele sfințeniei

La înmormântarea ei a participat o mare mulțime de oameni. Rude și cunoscuți din toată lumea au venit să-i însoțească trupul către ultimul lăcaș. Toți erau plini de întristare, însă domnea în mijlocul lor o dumnezeiască mângâiere. Era fericita întristare, pe care o viață întreagă Stareța însăși a trăit-o, iar acum o transmitea alor săi, care veniseră să-și ia rămas bun de la ea. Și merită să atragem atenția că Dumnezeu și-a făcut cunoscut harul Său asupra roabei Sale. La două zile de la adormirea ei, când a avut loc înmormântarea, trupul ei nu prezenta nici un semn de stricăciune, nu-și pierduse deloc flexibilitatea. Mâna, pe care toți i-au sărutat-o, era cu desăvârșire moale, ca vie, caldă, neavând nici măcar răceala morții.

Aceasta a fost fericita întru pomenire Stareță Maria Myrtidiótissa, care astăzi se odihnește în sfânta ei mănăstire, alături de soțul ei, Monahul Xenofón, de fiica ei, Monahia Iríni Myrtidiótissa, de ceilalți copii și de părinții ei. O familie sfântă.

Material realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în „Familia Ortodoxă” (noiembrie 2014)