Ion Florian

Va provoc sa facem un experiment. Simplu.

Întindeți-vă pe spate în patul dvs. și încercați să nu vă mișcați cât mai multă vreme, nici măcar un milimetru. Nu aveți voie să vă întoarceți, să alungați musca ce vă dă târcoale, nici țânțarul care vă sâcâie la ureche.

Ce-o să simțiți? Vă dau un mic indiciu. La mine încep să usture călcâiele. Apoi încep să mă doară omoplații, coatele, coloana...

Trebuie să mă mișc. N-ați uitat că sunt infirmieră, nu-i așa?

 Îmi amintesc cum a început aventura mea într-un spital de îngrijiri paliative. De ce paliative? Nu știu. Acolo m-am dus în practică, să învăț cum să schimb un pampers, să fac baie cuiva imobilizat, să hrănesc... și m-au oprit. Aveau nevoie de mine.

Primele zile au fost cumplite. Nu mâncam nimic timp de 12 ore, atât cât erau turele. Nu puteam. Îmi intrase mirosul în nări și nu mai voia să plece. Plângeam foarte mult. Aveam nevoie de pâine. Ăsta-i cel mai bun argument pentru a crește rezistența în fața greutăților.

Totuși erau imagini dure. Oameni cândva sănătoși, fericiți sau măcar independenți, cu educație, care-au călătorit, au avut copii, acum erau condamnați la durere, suferință, nemișcare de cele mai multe ori, singurătate, și supuși capriciilor unor străini care-i îngrijeau. Cu siguranță sunt nedreaptă, dar toți suntem oameni cu slăbiciuni. E ușor să-ți dorești să fii mai bun, dar alta-i să reușești...

N-ați uitat de experiment, nu-i așa? Ustură undeva? Astea sunt primele puncte unde v-ar apărea escare.

Îmi amintesc de dl. Ion Florian. Un bătrânel simpatic, zâmbitor, cu ochii de-un albastru cald și vorba peltică. Imobilizat la pat. Nu se putea întoarce nicicum.

Mi-a povestit că s-a dus la piață și a căzut pe stradă. Nu s-a mai putut ridica, iar picioarele nu și le-a mai putut folosi niciodată. Acum rămăsese cu câteva bucurii simple. Îl făceau fericit niște baterii pentru radio, vizita doamnei care era angajată de niște rude pentru a-i aduce cele de trebuință (pamperși, șervețele umede...) și baia.

Când ne pregăteam de baie, îl ridicam în șezut și-apoi luam poziție de luptător sumo. Îi cuprindeam trunchiul cu amândouă mâinile, iar dânsul se agăța de gâtul meu, apoi, cu o mișcare iute, îl ridicam puțin cate puțin, apropiindu-l de „cacamobilul” blocat lângă pat. După ce reușeam cu chiu cu vai să ne urcăm în el, plecam către dușul cald, fierbinte și parfumat. Acolo ne și bărbieream. Fericirea lui devenea molipsitoare și hrănitoare. Mă hrăneam cu bucuria asta care-mi dădea putere să continui.

Îmi amintesc clar o noapte. Mă tot rugase să-i așez așternutul. Să-l trag, să-l întind. „Da, d-le Ion! Imediat! Stați puțin...”.

Puținul meu devenea lung. Eram chemată în multe locuri. Trebuia să-i schimb, să le dau apă, să-ncerc să-i liniștesc... apoi mai uitam... „Da. Vrea să-i așez așternutul. Nu e important. Ce, Doamne! Se răsfață. Eu am treburi mai importante de rezolvat!”.

Când în sfârșit am ajuns la dânsul, îmi amintesc ochii care mă implorau: „Te rog!!!”.

I-am pus mâna pe spatele ud, brăzdat de cutele așternutului răvășit. M-a invadat rușinea. L-am torturat ținându-l nemișcat, pe un pat ud, cu saltea acoperită de plastic. Îl mânca spatele și nu se putea mișca pentru a se scărpina.  

N-ați uitat de experiment, nu? Puneți-vă în locul dânsului. Eu asta am făcut. Am chinuit un om, bagatelizându-i nevoia de a-i așeza patul. Era ud și nu știa. Salteaua anti-escară, dezumflată, lăsase cute adânci pe spatele ud. Îl mânca spinarea... și eu aveam treburi mai importante și mai urgente.

Rușinată, am căutat un lighean cu apă caldă și săpun, l-am dezbrăcat, spălat, uscat, schimbat și-apoi l-am rugat să mă ierte. M-a iertat...

Nu s-a stins pe tura mea. Înainte de a pleca, a căzut în comă. Dacă îi strângeam mâna, răspundea tot cu o strângere ușoară. Și-apoi ne-am despărțit.

Pe câți oameni nu voi fi torturat!

Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar pe mine... să mă ierte, poate. N-am vrut sa fiu rea. Dar am fost.

Veșnică pomenire! Ion Florian...

Mihaela

Fotografie de Aryan Kohli / pexels.com